Repostez De Ziua Crucii/Publicat de daurel pe 14 septembrie 2010
La Ziua Crucii, odinioara, in familiile cu scolari era agitatie mare.
Era zi de cumpãrãturi urgente, deci stresante…Elevii mai mari de la sat erau cazati la internate sau la gazde; se transportau pãturi, perne, dune, imbracaminte si alimente…
Sã bag si un moment politic: n-am pomenit niciodata sã inceapa scolile inainte de Ziua Crucii…
Oricum, sunt mai sigure recomandarile institutiilor milenare:
Cum ne facem cruce?
Însemnarea feţei cu semnul crucii trebuie făcută cu respect şi cuviinţă. Semnul crucii se face astfel: se împreunează primele trei degete de la mîna dreaptă, simbolizînd Sfînta Treime, iar cele două degete mici le lipim strîns de podul palmei, simbolizînd pe Adam şi Eva. Ducem mîna la frunte şi zicem: „În numele Tatălui“, „şi al Fiului“ – la pîntece, „şi al Sfîntului Duh“ – la cei doi umeri. Lăsînd mîna în jos, spunem: „Amin!“. Sfinţii Părinţi spun că fruntea închipuie cerul, pieptul – pămîntul, iar umerii – locul şi semnul puterii.
Simbolistica zilei
• Ziua Crucii nu este importantă doar ca punct de hotar, ea se bucură şi de alte semnificaţii. În tradiţia creştină, crucea este cea mai de temut armă, atît a lui Iisus Hristos, cît şi a tuturor oamenilor. Ea a fost cea care a sfinţit pămîntul şi toate lucrurile de pe el. Crucea ferestrei, sau cerceveaua, sfinţeşte acest microcosmos care este casa, îndepărtînd pericolele. Semnul crucii îi apără pe oameni de nenorociri şi primejdii şi îndepărtează teama. Tradiţia mai spune că este suficient să-ţi aduci aminte în ce zi a săptămînii a picat în acel an Ziua Crucii, că pe dată capeţi putere şi-ţi învingi teama. Fiind o zi foarte importantă, s-au instituit de-a lungul timpului o serie de interdicţii. Cea mai importantă este legată de interzicerea consumului alimentelor care au forma unei cruci: usturoi, nuci, prune sau peste. Nu se lucrează pe camp sau în casă, pentru a nu atrage primejdiile. În schimb, cei care ţin post negru, însoţit de rugăciune din suflet, se vindecă de multe boli grele.
Ofrande de Moşii de toamnă
• Se dau de pomană, de sufletul celor morţi, vase de lut. De obicei se oferă copiilor şi se umplu cu apă proaspătă de izvor, cu lapte sau cu miere. Deasupra se aşază un colac sau un covrig. Pomana este primită doar alături de o lumînare şi un cuvînt bun. De Moşi se organizează în sate tîrguri de toamnă, în care se vînd diferite vase de lut, de toate mărimile si formele.
Asadar, ziua de azi este mai sigura cu post negru, altfel putem sa gresim consumand nuci, prune usturoi, pesti...
Pâna azi n-am stiut despre aceste restrictii; chiar daca le stiam, nu mi s-ar fi aplicat prea des, deoarece sunt cãlãtor si stiu din familie cã postul si ajunul nu se impune cand esti drumar.
Mi-a plãcut intotdeauna povestea despre o ruda (Nuțu lui Ionu’ lu’ Şimon), in casa cãruia a locuit tata in anii de scoala. Ruda aceasta, când nu avea chef sã posteasca, pleca la drum; spre seara se intorcea acasa…
Inchei cu una dintre cele mai vechi amintiri.
Nu stiu exact ce vârsta aveam, dar imi va spune sora-mea, care in acel an, de Ziua Crucii, a fost condusa cu caruta noastra la liceul din Negresti-Oas, unde Aurica unchiului Vila era profesoara…
Plecarea s-a facut dimineata devreme. Legenda pastrata in familie relateaza ca m-am ascuns cu o seara inainte in fânul din car si ca m-au descoperit la primul popas, in Seini, dupa ce trecusem Somesul cu podul plutitor…
Dacã pâna la Seini sunt 7 km, masurati de mine in anii grei de liceu, apreciez cã Negrestiul este la vreo 30. Deci durata cãlãtoriei a fost de vreo cinci ore. Dupã ce am trecut de satul Orasul Nou, am coborât in Tara Oasului; cu aceasta ocazie tata mi-a spus sã privesc atent la “ce-i dincolo de deal“, cum il tot intrebam arãtând de pe câmpia natala spre nordul impãdurit.
“Dincolo de deal este alt deal apoi Tisa, Polonia si Cehoslovacia, unde am vândut boi si am adus dohan si tigari, la contrabanda, impreuna cu niste prieteni oseni, cu care am fost in armata si pe zona…; asta era inainte de cedarea Ardealului…”
Apoi a continuat: “Osenii ãstia nu-s ca noi, sunt mai fãra carte. In ’45, când ni s-o spus celor de pe sate sã mergem la defilare, in Sãtmar, cu steaguri frumoase, cei din Racşa au venit cu steag unguresc…S-au fãcut de râs; toata lumea ii arãta cu degetul si unii-i fotografiau,…; primarul lor tot intreba: <verdele-i de bai ?>”
PS. A fost posibil sã nu fi fost remarcata lipsa mea la apelul de seara, in ziua de 13 septembrie in urma cu vreo jumatate de veac, când m-am ascuns in car; carul era in surã; uneori copiii adormeau prin pãnusa porumbului sau in ieslele vacilor …
Mai in vechime, copiii nu erau printre primele griji; mama povestea oripilata despre o vorba spusa de unele femei mai bãtrâne, când bãtea clopotul mic: “O fi murit un prunc…; bine ca n-a murit un purcel al oarecui…, mai ales de la sãracii care au doar un purcel…
….
Daurel's Blog 