Voi incepe cu autorii din blogrollul meu; initial am vrut sa fac nominalizari…Constat de doi ani ca toti au discursuri sincere.
Mai bine sa fac trimiteri la o postare proprie de acum un an; recitind-o am descoperit un link valabil: Femeile, ipocrite cu prietenele. Stiind ca cititorii sunt grabiti, extrag cateva date statistice, deci incontestabile(?):
Cercetarea făcută pe 1.629 de femei arată că 38% din ele îşi mint prietenele în legătură cu vestimentaţia abordată de acestea doar pentru a căpăta mai multă stimă de sine. Dintre acestea, două treimi le-au spus prietenelor că arată bine în ceva care nu li se potrivea. Restul au admis că i-au spus cel puţin o dată unei prietene că nu-i stă bine într-o ţinută, deşi aceasta i se potrivea perfect, numai pentru a nu fi puse în inferioritate.
Una din zece femei a recunoscut că şi-a sabotat intenţionat prietena, vărsând ceva pe hainele acesteia, în timp ce 19% spun că i-au distrus ţinuta apelând la alte mijloace.
În plus, o cincime dintre femeile chestionate au recunoscut că nu le-au avertizat pe prietenele lor că şi-au prins fusta în chiloţi sau că au hârtie igienică lipită pe pantofi, jumătate dintre ele susţinând că au procedat astfel pentru că a fost distractiv.
Studiu făcut de britanici atrage atenţia asupra invidiei uriaşe pe care o putem isca din cauza hainelor pe care ni le cumpărăm, dar şi asupra limitei încrederii pe care ar trebui să le-o acordăm prietenilor noştri.
Experţii care au făcut cercetarea susţin că femeile sunt mai competitive decât bărbaţii, ba chiar că au în sânge spiritul de competiţie. „Totul ţine de lupta pentru supravieţuire şi pentru a atrage cel mai bun partener pentru sine”, explică Phillip Hodson, membru al Asociaţiei britanice pentru consiliere şi psihoterapie.
„Nu suntem fiinţe raţionale, ci emoţionale. Uneori ne dorim ca alţii să o dea în bară şi să arate ridicol. În plus, nu gândim mereu lucrurile pe care le spunem, aşa cum nu suntem atât de drăguţi pe cât vrem să părem”, adaugă acesta.
In timp ce copiam textul de mai sus, am observat ca este semnalizat Andrei Plesu cu un articol in alta publicatie patriciana.
Si de data aceasta este un discurs sincer, cu ironie fina:
(…)inflaţia noului poate deveni grav alienantă. Ea se converteşte rapid în şoc şi nevroză. Nu sîntem pregătiţi să traversăm senini experienţe de transfer în alt timp. Pînă şi cea mai ingenioasă şi flexibilă minte a secolului al XV-lea s-ar sminti prompt, dacă s-ar trezi dinaintea unui televizor, a unui telefon mobil sau a unei rachete spaţiale. Dar să nu mergem prea departe. Smintitoare poate fi, uneori, şi mica noutate, inovaţia de detaliu, practicată ca scop în sine, cu un fel de nelinişte ludică fără utilitate imediată. O mulţime de lucruri se „înnoiesc“ bezmetic, dincolo de orice imperativ al funcţionalităţii. Avem de-a face, în anii din urmă, cu un fel de furie a ingeniozităţii minore, cu o bucurie imatură a fabricării de gadget-uri, de dragul surprizei şi al „progresului“. E efectul unei ideologii a „îmbunătăţirii“ perpetui, de natură să-l aducă pe potenţialul beneficiar într-o stare de neputincioasă perplexitate. Sînt una din victime. Constat, din ce în ce mai des, că sînt depăşit de „unelte“, adică exact de ceea ce ar trebui să-mi fie de folos, „la îndemînă“, gîndit anume ca să-mi uşureze viaţa.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca şi deschiderea unei conserve, duşul cotidian cere, în prealabil, un studiu temeinic, o competenţă de elită. Eşti urmărit toată ziua de eşecul din zori şi te culci cu angoasa reluării luptei a doua zi. Şi mai sînt şi alte „provocări“: sticle care se deschid „altfel“, bancomate cu şmecherii noi, frîne de mînă care nu se mai declanşează cu mîna, tirbuşoane suprarealiste, deodorante imprevizibile şi cîte şi mai cîte năzdrăvănii ale unor inşi cu incontinenţă de idei. Nu zic: oi fi şi eu de vină. Oi fi neîndemînatic, nătîng, expirat, lipsit de imaginaţie. Dar nici nu mi se poate cere să fiu un monument de inteligenţă ca să mă spăl sau să mănînc conţinutul unei cutii de conserve.
PS. Cititorii mei consecventi stiu de ce am apellat la Andrei Plesu: am astfel ocazia sa-l pomenesc pe Dinu Patriciu; n-oi fi eu mai putin oneros decat marele dilematic…
//
La începutul domniei Sf. Constantin cel Mare (306-337), primul împărat roman care a recunoscut credinţa creştină el împreună cu Sf. Elena, mama sa credincioasă, au decis să reconstruiască oraşul Ierusalim. Şi-au făcut un plan de a înalţa o biserică pe locul patimilor şi învierii Domnului pentru a sfinţi din nou locurile legate de moartea şi învierea Mântuitorului şi a şterge mânjirea păgână din sfintele locuri.
Daurel's Blog 