Cãutând tâlcuiri ale Bibliei, am gãsit urmãtoarele explicatii:
„Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor.
Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce.
Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile (adica, dragostea, atentia, admiratia lor pentru mine) , îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãțis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãții ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.
…
Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o.
…
Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relația lui cu misterul.
(Sursa: Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească)
*
Daurel's Blog 