Citesc online…

…câteva ziare; le găsiti in blogroll-ul prezentului site la litera z.
Azi, s-a potrivit ca unul dintre cotidienele accesate sa abordeze tangential subiectul despre care voiam sa postez: valorificarea averilor confiscate prin hotarari judecatoresti. Ideea mea este ca e mult mai important ca statul sa confiste si sa valorifici averile dubioase, decat sa-i cazeze  pe corupti pe banii contribuabililor.
S-a calculat oficial că „ rata de recuperare înregistrată de autoritatea competentă(ANAF) la executarea hotărârilor judecătoreşti este estimată la numai 5-15% din activele care fac obiectul unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce face ca  sancţiunile aplicate să aibă caracter mai descurajator, iar victima (care este adesea statul, în cazurile de corupţie) să nu îşi recupereze pierderea suferită”
Nu insist, mie mi se pare destul de clar: statul nu recupereaza eficient pagubele; coruptii si mafiotii, chiar daca sunt inchisi pentru o perioada, rămân cu averile aproape intacte.
Revenind la ziarul amintit, mi s-a parut fara sens un sondaj lansat cu intrebarea: Sunteţi de acord cu confiscarea averilor corupţilor? Am fost curios daca este cineva impotriva confiscarii; iata situatia de la ora 15:45:

REZULTATE Sunteţi de acord cu confiscarea averilor corupţilor?

DA (98,91% – 1911 voturi) 

NU (1,09% – 21 voturi)
*
PS. M-am impacat imediat cu ideea ; „asa-i in democratie”. Opiniile nu sunt unanime. In special in aceste zile, cand se comemoreaza un mare democrat (parera mea…): Winston Churchill.
Iata cateva idei de-ale politicianului artist:

1.Îmi plac porcii. Câinii ne privesc de jos. Pisicile ne privesc de sus. Porcii ne tratează ca pe egali.

2.Nu-ţi face griji despre evitarea ispitelor. Pe măsura ce îmbătrâneşti, te evită ele.

3.Niciodată să nu te dai bătut, niciodată, niciodată, niciodată.

4.Eu am dreptate, tu nu. Dar pentru libertatea ta de a nu avea dreptate, eu voi lupta până la moarte.

 5.Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum.

6.Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că întotdeauna mi-a oferit o a doua şansă spre a face lucrurile mai bine decât prima dată.

7.Când vulturii sunt tăcuţi, papagalii încep să trăncănească.

8.Scopul lui Lenin este de a salva lumea. Metoda lui este de a o arunca în aer.

9.Morala muncii. În război: hotărâre. În înfrângere: sfidare. În victorie: mărinimie. În pace: bunăvoinţă.

Surse: aici (citate) si aici ( despre W.Churchill)

*

Lectură. Saki

Fiind nevoit să umplu cu folos timpul de navetă, in special cel petrecut destul de comod in microbuzul preorăsenesc, am reluat obiceiul de-a citi cărti. Totodata, imi propun să conspectez – să redau,  semnalez,  transcriu/transpun, recenzez –  după caz, o parte din impresiile de lectură. Desigur, nadajduiesc că vor folosi cuiva…

*
De câteva zile caut pe internet povestirea „Penitenta pentru moartea unei pisici” de Saki (H.H.Munro); am gasit-o numai in engleza, sub titlul The penance.
Până voi reusi sa transcriu eu pe blog cartile indragite, am copiat singura povestire de Saki găsită tradusă pe internet.
 *
Domnul care se pricepea la poveşti– proză  de Hector Hugh Munro 
(2005-06-20  blog Dana Stanescu)

Era o după amiază fierbinte de vară; în compartimentul de tren domnea zăpuşeala corespunzătoare iar până la prima staţie, Templecombe, mai era cale de o oră. În compartiment, o fetiţă, altă fetiţă şi mai mică şi un băieţaş. Mătuşa aparţinând copiilor ocupa un colţ; în colţul opus şedea un domn singur, separat de grupul celor de mai sus, deşi fetiţele şi băieţaşul umpleau cu energia lor întreg compartimentul. Şi mătuşa şi copiii se dedau la o conversaţie de un caracter monoton dar persistent, precum o muscă ce nu cunoaşte oboseala. Majoritatea replicilor mătuşii începeau cu un ‘nu e voie’ iar ale copiilor cu un ‘ de ce ?’Domnul singur se abţinea de la orice comentariu cu glas tare.
-Nu e voie, Cyril, nu e voie, exclamă mătuşa în clipa în care băieţaşul începuse să bată pernele canapelei, stârnind cu fiecare lovitură un nor de praf. Vino la fereastră să te uiţi afară, adăugă ea. Invitaţie la care copilul răspunse fără pic de plăcere.
-De ce le mână pe oiţele astea de pe camp?
-Probabil le mână pe alt camp unde este mai multă iarbă, se aventură timidă mătuşa.
-Dar pe câmpul ăsta e iarbă cu grămada, protestă băiatul.  Uite, tanti, o grămadă de iarbă.
-Poate pe câmpul celălalt este o iarbă mai gustoasă, strecură mătuşa ca să nu tacă.
-De ce este mai gustoasă? urmă prompt inevitabila întrebare.
-Ah, ia te uită, văcuţe! exclamă mătuşa. De când călătoreau, aproape nu văzuseră păşune fără cel puţin o vacă sau un bou, dar exclamaţia mătuşii părea că salută acum o adevărată raritate zoologică.
-De ce este mai gustoasă iarba pe celălalt câmp? insistă Cyril.
Încruntarea de pe faţa domnului singur, denota o posomoreală crescândă.
“Un om aspru, fără pic de suflet”, se pronunţă în sinea ei matuşa.
Era absolut incapabilă să găsească un argument satisfăcător în sprijinul superiorităţii ierbii de pe cîmpul celălalt.Cea mai mică dintre fetiţe creă o diversiune începând să recite ‘ „Pe drumul către Mandalay’”. Nu ştia decât primul vers dar şi aceste cunoştinţe limitate şi le exploata la maximum, repetând versul iarăşi şi iarăşi pe un ton plin de reverie dar nu mai puţin hotărât şi cât se poate de sonor.

-Venţi încoace să ascultaţi o poveste, interveni mătuşa, după ce privirea domnului singur zăbovi de două ori asupra ei şi o dată asupra semnalului de alarmă. Copiii se apropiară fără de chef de colţul prevăzut cu o mătuşă. Evident, reputaţia ei de povestitoare nu era dintre cele mai strălucite. Cu glas stins, ca de spovedanie, întreruptă doar de întrebările pe cât de neaşteptate pe atât de zgomotoase ale auditorilor, începu să le spună poveste întortocheată si amarnic de neinteresantă cu o fetiţă cuminte-cuminte pe care, graţie cuminţeniei ei, o iubea toată lumea, în final fiind apărată contra unui taur turbat de către un mare număr de salvatori ce-i admirau frumuseţea de caracter.
-Dar dacă n-ar fi fost aşa de cumointe, n-o salvau ? se interesă cea mai mare dintre fetiţe, formulând exact întrebarea ce-i stătea pe buze şi domului singur.
-Ba da, admise jalnic mătuşa, dar nu cred că mai săreau atât de repede s-oapere dacă n-ar fi iubit-o atât de tare.
-Cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o, fu sentinţa fetiţei cele mai mari, rostită cu o imensă convingere.
-Nici nu am ascultat decât o bucăţică la început, aşa de tâmpită era, o susţinu Cyril.
Cea mai mică, păstrându-şi părerea pentru sine, reluase de mult în chip de murmur repetiţia versului preferat.
-Nu s-ar zice că aveţi succes cu poveştile pe care le spuneţi, izbucni din colţul său domnul singur.
În faţa acestui atac atât de neaşteptat, matuşa se zbârli brusc.
-Este extrem de greu să spui poveşti pe care copiii să el guste şi să le şi priceapă totodată, răspunse ea, cu o nouă demintate.
-Nu sunt de acord cu dumneavoastră, o contrazise domnul singur.
-Fiţi amabil şi spuneţi-le dumneavoastră o poveste, replică matuşa. -Spuneţi-ne o poveste, ceru şi fetiţa mai mare.
-A fost o dată ca niciodată, începu domnul singur, o fetiţă pe care o chema Bertha şi era nemaipomenit de bună.
Curiozitatea copiilor, aţâţată o clipa, păru brusc potolită; toate poveştile se asemănau până la urmă, indiferent cine le spunea.
-O fetiţă care făcea întocmai ce i se spunea, nu minţea niciodată, îşi păzea rochiţele să se păteze, mânca budincile de griş ca pe nişte prăjituri cu dulceaţă, îşi învăţa lecţiile la perfecţie şi era bunacreştere întruchipată.
-Era şi draguţă ? întrebă cea mai mare dintre fetiţe.
-Nu atât de drăguţă ca voi, răspunse domnul singur, dar oribil de cuminte. Auditoriul reacţionă cu un interes sporit pentru povestea abia începută; însuşi cuvântul „oribil” pus în legătură cu ideea de cuminţenie, constituia o noutate din cele mai atracţioase.
-Atât de cuminte, continuă domnul singur, încât primise şi câteva decoraţii pentru cuminţenie, pe care le purta tot timpul, prinse de rochiţă cu un ac. O decoraţie fiindcă fusese ascultătoare, alta fiindcă era punctuală, şi o alta pentru bună purtare in general. Nişte medalii mari de bronz, care , când mergea , zornăiau. Nici un copil din oraşul unde trăia fetiţa nu avea atâtea decoraţii, astfel că toată lumea îşi dădea seama: ea era un copil excepţional de cuminte.
-Oribil de cuminte, întări Cyril.
-Nu era om să nu vorbească despre cuminţenia ei, până ajunse vestea şi la urechile Prinţului acelei ţări, care spuse că dacă fetiţa era într-adevar atât de cuminte, atunci să i se dea voie să se plimbe o dată pe săptămână în parcul lui, aşezat chiar la marginea oraşului. Un parc de-o frumuseţe nemaipomenită, unde intrarea copiilor era strict oprită, astfel că Berthei i se făcea încă o dată o mare cinste dându-i-se voie să se plimbe pe-acolo
. -Erau şi oiţe în parc? Se interesă Cyril.
-Nu, răspunse domnul singur, nu era nici o oiţă
. -De ce nu era nici o oiţă? Se auzi întrebarea ce decurgea inevitabil din răspunsul de mai sus.
Mătuşa îşi îngădui un zâmbet despre care s-ar putea spune că era chiar sardonic.
-Nu erau oiţe în parc, explică domnul singur, deoarece mama Prinţului visase o dată că fiul îi va fi ucis fie de o vită , fie de un ceasornic ce îi va cădea în cap. De aceea Prinţul nu ţinea vite în parc şi ceasornice în palat.
Mătuşa îşi înăbuşi cu greu o exclamaţie admirativă.
-A murit Prinţul ucis de o vită sau de un ceasornic? întrebă Cyril.
-Prinţul mai trăieşte şi în ziua de azi, astfel că nu putem spune dacă visul se va adeveri ori nu, răspunse domnul singur cu un aer nonşalant. Dar parcul nu avea oiţe, în schimb roia de purceluşi.
-De ce culoare erau purceluşii?
-Negri cu feţe albe, albi cu feţe negre, negri din cap până în picioare, cenuşii cu rotocoale albe şi albi de tot.
Povestitorul făcu o pauză pentru a îngădui imaginaţiei copiilor să se pătrundă de ideea comorilor de frumuseţe din parc. Apoi îşi reluă istorisirea:
-Bertha se cam întristă însă când îşi dădu seama că în parc nu erau nici un fel de flori. Promisese mătuşilor ei, cu lacrimi in ochi, că nu va rupe nici o floare din parcul Prinţului şi voia cu tot dinadinsul să-şi ţină promisiunea, aşa că, se înţelege, fu tare necăjită că nu găsea o floare să nu o rupă
. -De ce nu era nici o floare?
-Fiindcă le mâncaseră purceluşii pe toate, răspunsese prompt domnul singur. Grădinarii îi spuseseră Prinţului că unde-s porci nu-i loc de flori, astfel încât el singur hotărâse să ţină porci şi nu flori. Înţelepciunea princiarei hotărâri fu salutată printr-un murmur de aprobare: puţină lume ar fi fost capabilă de o asemenea opţiune.
-Erau în parc o sumedenie de minunăţii. Bazine cu peştişori aurii, azurii şi verzi , copaci cu papagali de toate culorile curcubeului, care îţi răspundeau cu o vorbă de duh deîndată ce le adresai cuvântul şi păsări care fredonau toate cântecele la modă. Bertha se plimbă peste tot, fermecată de ce vedea şi cugetând precum urmează: „dacă n-aş fi atât de nemaipomenit cuminte, nu mi s-ar fi dat voie să intru în acest parc nemaipomenit de frumos şi să mă bucur de toate câte sunt de văzut într-însul”.
Şi cele trei medalii ale ei, zornăind la fiecare pas pe care îl făcea mai departe, îi amintea iarăşi ce merite mari îşi câştigase pe tărâmul cuminţeniei. Dar în aceeaşi clipă, în parc se furişă un lup uriaş, dintre aceia mereu nesătui, să vadă dacă n-o fi prins vreunu purceluş rotofei ca să-l servească la cină.
-Ce culoare era? Întrebară copiii, cu o curiozitate înaripată.
– De culoarea noroiului cu limba ca smoala şi ochii înceţoşaţi , sclipind de o sălbăticie nespusă.
Primul lucru pe care îl zări lupul în parc fu Bertha; şorţuleţul îi era atât de curat şi de-o albeaţă atât de imaculată, încât putea fi văzută de la mare distanţă. Bertha îl zări la rândul ei pe lup, ba îl zări chiar cum se apropia de dânsa, şi începu să-i pară rău că i se dăduse vreodată voie să intre în parc. Porni la goană din răsputeri dar şi lupul după ea, din salt în salt, cu sau fără obstacole. Izbutând cu chiu cu vai să ajungă într-un mic desiş de afine, se piti sub mai stufos. Lupul se apropie adulmecând printre ramuri, bălăngănându-şi limba ca smoala şi fulgerând din ochii-i înceţoşaţi. Bertha, îngheţată de groază, se gândea aşa: „ dacă n-aş fi fost atât de nemaipomenit de cuminte, acum aş fi fost în mijlocul lumii din oraş şi nu m-ar pândi nici o primejdie”. Parfumul de afin era atât de puternic, încât lupul nici gând să adulmece ascunzişul Berthei , iar frunzişul atât de gros, încât putea să-l răscolească mult şi bine fără să s-o zărească, astfel că lupul îşi făcu socoteala că mai bine să plece de acolo pentru ca în loc de fetiţă să vâneze barem un purceluş. Bertha însă tremura ca varga simţindu-l cum dă târcoale şi adulmecă, până când decoraţia pentru ascultare se ciocni de cea pentru punctualitate, iar cea de punctualitate, dedecoraţia pentru bună purtare în general. Lupul tocmai se întorcea să plece când, auzind clinchetul, încremeni cu urechile cu urechile ciulite; apoi, încă un clinchet, chiar dintr-un tufiş de lângă dânsul. Se năpusti într-acolo, cu ochii-i înceţoşaţi, străluminaţi de o bucurie sălbatică, şi-o târî pe Bertha afară, unde o înghiţi pe nemestecate până nu mai rămase dintr-însa nimic. Lăsă doar pantofiorii, câteva petice din rochiţă şi cele trei decoraţii pentru cuminţenie.
– A murit şi vreun purceluş?
-Nu, toţi purceluşii au scăpat.
-Povestea a început prost, spuse cea mai mică dintre fetiţe dar a avut un sfârşit minunat
. -Cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o eu vreodată, declară cea mai mare dintre fetiţe, pe un ton ce nu admitea replică.
-Singura poveste cu adevărat frumoasă pe care am auzit-o vreodată eu, se pronunţă Cyril.
Opinie separată făcea doar mătuşa:
 -Asemenea poveşti deocheate nu se pun copiilor. Aţi compromis educaţia pură ce li se dă de ani de zile.
-În orice caz, răspunde domnul singur, pregătindu-şi bagajele ca să coboare., i-am făcut să stea liniştiţi zece minute încheiate, ceea ce depăşeşte cu mult posibilităţile dumneavoastră.
-Sărmana, îşi spuse el apoi, păşind pe peronul gării din Templecombe. Şase luni de aici încolo or s-o tot hărţuiască în auzul lumii, rugând-o să le mai spună o poveste deocheată. Sursa:aici

  …

 

Tendinţe in motorizarea auto

Asteptam de câteva săptămâni să găsesc un subiect bloggeristic inodor, incolor si insipid. Azi nu am dispoziţia să explic toate  motivele acestei optiuni.
După cum banuiti, subiectele le iau de pe internet.
Redau mai jos câteva idei găsite aici.
….
„In Marea Britanie, autoritatile din Londra propun o dublare a taxei de congestie pentru diesel-uri in urmatorii ani, in timp in Islington se doreste ca masinile cele mai poluante sa fie taxate in plus la parcare.

Si Norvegia discuta astfel de taxe mari, tara nordica fiind celebra pentru taxele mari pentru automobilele conventionale, lucru ce a facut ca modelul electric Tesla Model S sa fie cel mai bine vandut model auto in unele luni.

Schimbarea pozitiei fata de diesel preseaza mai multi constructori auto ce au vanzari mari pe partea de diesel, cei mai expusi fiind producatorii francezi si cei trei producatori germani premium. La BMW dieselul reprezinta 81% din vanzarile europene, iar la Daimler, 71%, in timp ce la Volvo e si mai mult: 90%.

In conditiile in care dieselul nu este agreat nici in SUA si nici in Japonia, „prigoana” din Europa inseamna ca marile companii au pariat pe tehnologia gresita. Dieselul era preferat de multi si datorita cuplului mare si consumului mai mic decat la benzina, in conditiile in care sunt destule tari in care dieselul este mai ieftin decat benzina. Mai rau pentru constructorii auto este si faptul ca masinile hibride si cele electrice se vand in volume extrem de mici, in special din cauza pretului ridicat.”
[…]
*
PS. In  noiembrie s-a implinit un an de când am vândut masina (Ford Fiesta, 2007, pe motorină, 36.000 km). Pretul obtinut a acoperit in mare parte costurile termoizolarii casei.
Asadar, acum, in lunile de iarnă, sunt cu ochii pe contoare. 

Azi am găsit …

…o soluţie acceptabila pentru situatiile când am laptopul la reparat (cum e cazul de vreo doua săptămâni) sau nu am semnal de internet: apelez la calculatorul  primariei.
Ideea mi-a venit cu ocazia asteptarii microbuzului langă primaria unei comune ilfovene, după ce un tânăr a iesit din primărie având in mână  un pahar de cafea.
Fiind interesat si eu de o cafea, am intrat in primarie.Paznicul, o persoană cu care mă cunosc din vedere,  mi-a dat de inteles că „daca  il cinstesc, pot să mă joc ” pe calculatorul institutiei. N-am nici un interes sa divulg  denumirea comunei…
*

Mă simt dator să fac public cate ceva din  ceea ce am retinut de la depanatorul de calculatoare:

– laptopul nu trebuie asezat pe faţa de masă, deoarece este impiedicată circulaţia aerului de răcire
– laptopul trebuie curaţat de către specialisti cel putin odată pe an
-…
De altfel, dacă eram o persoană (mai) responsabilă, puteam sã citesc despre intretinerea laptopurilor aici

*
LA MULTI ANI CU BUCURII !