Preferinte de Halloween

Am comentat în urmã cu câteva zile pe blogul lui Madi despre filmul California Dreamin’: (Http://madimcm.wordpress.com/2009/10/26/california-dreamin/) . Reaminteam  cã,   în dorinta de-a scapa cumva de Ceausescu, multi l-am fi acceptat pe fiul acestuia, Nicu. Visam româneste, în spirit traditional dinastic (!). La intrebarea lui Madi, referitoare la   conducatorul  potrivit  acum Romaniei, am rãspuns: printzesã sau  printz, dar fãrã de neamuri printre autohtoni…Madi a replicat cã ar trebui sa ne conduca tot ceva de poveste: Muma Padurii! Peste cateva zile, pe blogul lui Snake, (http://lorylex.wordpress.com/2009/10/30/cadou-naturisto-ecologic-de halloween), înainte de ample extrase din Emil Cioran, apare o foarte reusita Muma  a Pãdurii, care trage complice cu ochiul… La grãdinita, nepotul meu a desenat de Halloween o clãdire cu multe ferestre înguste. N-a vrut sa spuna ce este, decât la urechea fiicei mele: puscãrie. Probabil cã trãind in orasul lui Al Capone, s-o fi rãzbunat pe colegii inspirati de marele evazionist…

Doamnele nu lucreaza

Gigel , nepotul sau fiul lui Gheorghe, elev in clasele primare,  pândea momentul plecarii invatatoarei, pentru a veni sã primeasca cativa lei  de la doamna de la oras; ca in fiecare  sfarsit de sãptãmâna.
Si invãtãtoarea venea sistematic; avea vorbe de lauda pentru gradina si livada orasencei. Mai  povestea cât de greu ii este la sat, unde nu gaseste femeie sa-i ingrijeasca copilul, n-are internet, primarul este mitocan…
Au stabilit sã vina in fiecare  sâmbãta sã ia legume; alta varianta locala nu avea, deoarece taranii nu se ostenesc cu grãdinaritul…
Gigel a venit in curte imediat ce a fost sigur ca nu da ochii cu invatatoarea, si i s-a adresat rãstit doamnei de la oras :

-„Te spun!”.

-” Ce spui, cui spui ?”

-” Te spun la domnu’…”.

Intre timp   a venit dinspre ulita si sotul femeii, iar Gigel a alergat spre el strigand:

-„Doamna ta n-a lucrat!”

In timp ce se consultau cei doi soti din priviri,  din vecini se auzi un glas bãrbatesc, autoritar:

-” Iar n-ai lucrat nimic pana la ora asta…”

Gigel nu mai zabovi la vecini, se grabi spre casa zicând moale:

-„A venit tata…”

Abuzul oaspetilor

Blogul este un spatiu privat,  gazduit la randul lui in niste servere undeva in lumea larga…Programul, chiar cel minimal si gratuit, are cateva posibilitati de-a elimina automat comentatorii nedoriti. La randul sãu, titularul  blogului, daca este cu ochii pe intrari poate sterge comentariile neagreate. Zilnic citesc cateva zeci de postari si comentez cand autorul lasa loc de discutii…De cate ori am timp,  revin la blogurile deschise discutiilor intre comentatori si/sau unde autorul raspunde prompt. Sunt zile, cand asist la un regal de replici culte, altruiste,  inteligente, luminoase, autoironice; acele sunt  zile cand sunt mandru de invatamantul romanesc, de societatea scolita a Romaniei. In acele zile imi vine sa pun mana pe carte sa mai invat…Chiar sa merg la ceva cursuri…Mai sunt alte zile, zile cu ghinion, cand tot persoane cu carte, poate aceleasi persoane, care pana atunci ma incântau, se insulta, umilesc, batjocoresc… In final monopolizeaza discutia, se  rupe firul, se termina magia spiritului. Nu stiu ce-ar putea face gazda cu acesti intelectuali cu superegouri. Am vazut bloguri abandonate sau semiabandonate. Roxana Iordache ii admonesteaza cu duritate, Crina Dunca, n-a mai postat un timp, a incercat sa-si faca alt blog…Stiu si un amfitrion care tine ferm timona: Ioan Usca; poate cã foloseste si afurisenii. Democratia inceteaza cand ne gasim in spatii private.

Eins, zwei, drei, vier/…

…Pioniren heissen wir…Poate n-ar trebui sa scriu  despre  subiectul ce urmeaza. Unii vor zice ca prea mã laud cã le stiu pe toate…Simt nevoia sã spun ca nu le stiu pe toate; astfel, nu stiu despre sporturi, gramatica, engleza, muzica si alte arte…, deci nu provoc discutii pe aceste teme. Am rãmas cu o admiratie neclintita fatã de pionieri. Desigur, mi se trage din primele filme western, inclusiv western-spagheti. Apoi, romanele lui Jules Verne… Când am ajuns la Napoleon si Alexandru Macedon, i-am asezat, cam nemeritat, in aceeasi galerie a pionierilor…Revin la pionierii vestului sãlbatic. Acei tarani, irlandezi, nordici, englezi…,au fost nevoiti sa reinventeze agricultura. Erau oameni deosebit de curajosi. Sunt convins ca si azi vigoarea, dar si naivitatea natiunii americane, au radacinile in acele comunitati fondatoare. Azi am vazut revolta fermierilor români. Nu sunt  „niste tarani”, ci niste investitori, deci niste oameni ce-si asuma riscuri…Unii au studii superioare, dar n-au complexe intelectuale. Nu trebuie confundati cu masa de sateni ce traieste din ajutoare sociale. Stiu ca acei fermieri  nu sunt saraci,  dar li s-au promis subventii, au luat credite, au votat cum li s-a cerut de catre liderii lor. In mod sigur, nu am  rude printre cei ce au peste trei vaci si alte rumegatoare; nu mai am pe nimeni care sa traiasca din agricultura, deci pot fi obiectiv. Apreciez ca sunt  in fiecare sat  3-4 asemenea fermieri, deci in toata tara ar fi   maxim 50.ooo… Nu cred ca sunt apreciati in satele lor, nu sunt niste ingeri, dar se pare ca sunt deja organizati. N-as zice manipulati… Un ultim argument: cunosc foarte bine cateva cazuri de persoane de la oras, care au investit in agricultura dupa 1989; au pierdut, iar acum cârcotesc…Poate vor cârcoti si la aceasta postare.

(B)ani multi

Nu trec pe la bãcãnia satului decât spre seara. Nu-i cunosc pe consumatorii de dimineata. Am auzit ca se opresc, incepand cu ora sase, microbuzele cu lucratori in drum spre oras.  Domnul Icã, omul de la cãrat si curatenie, m-a informat cã s-a schimbat ora, si nu este nimeni sub copertina din curte, unde aparent toata lumea consuma cafea sau racoritoare din pahare de plastic. I-am aratat ca este un pensionar, dar Icã a m-a informat ca omul nu vorbeste. M-am asezat pe unul din scaunele desperecheate si l-am servit pe comesean cu o tigara. S-a luminat la chip si mi-a spus ca s-a lasat de la  70 de ani. Am aflat ca are 81 de ani si-i necajit ca nu mai are bani ca sa le dea baietilor concubinei, care in ultimul timp au devenit foarte rai. Cand a inceput sa povesteasca despre vanzarea casei din alt sat, Icã s-a dat mai aproape. Casa o vânduse in urma cu vreo cinci ani, banii erau la CEC. Sau asta credea batranul pana cand a vrut sa scoata dobânda.   Atunci a aflat ca cineva scosese cele 200 de milioane. Infractorul dovedit era unul dintre feciorii concubinei; a facut numai  o luna de inchisoare, deoarece la recurs bãtrânul a schimbat declaratiile, l-a iertat pe pãcãtos…Banca i-a restituit suma integrala,  dobânzi si cheltuieli de judecata. „Vezi, mosule, ce pãtesti daca esti zgârcit si tii banii la banca?”  a zis Icã.  „Nu-i tin la banca, i-am dat celor doi baieti ai concubinei…”. In acel moment l-am vazut pe Icã cum se ia cu mainile de cap, apoi a rãcnit: „Maaamãã!?”

Eu imi apar saracia…

Nu este citatul din „Scrisoarea III” de Eminescu. Tot mai multi români se simt bine cu statutul de om sãrac; oficial, persoane asistate. Desigur, aici sunt cuprinsi  toti copiii si toti varstnicii.  Sunt 11.000.000 de persoane. Ar putea forma o organizatie, dar nu vor reusi niciodata, deoarece se reclama mereu unii pe altii pe motiv ca unii ar avea venituri nedeclarate.  Nu cred cã se moare de foame, dar aceste cifre ar trebui sa le creeze insomnii celor ce au pretentii de reprezentare. Mai mult:  in   „Dilema veche” nr 296, 15-21 oct., am citit ca la oras au acces la internet 23 % din locuinte, iar in sate doar 1,5  %. Mai sunt si alte cifre despre  statistica saraciei, cum ar fi: 24 % din locuinte din Romania sunt din chirpici; 8 locuinte din 10, din mediul rural, nu au apa curenta. Datele sunt foarte recente: sept. 2009.  Este vorba de raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Riscurilor Sociale si Demografie. Dintre toate cifrele, cel mai mult mã supãrã  ponderea redusa a cetatenilor cu acces la informatii si demonstratii credibile, de prima mana:  la sfera  internetului. In aceste conditii, blogareala de dezbateri si cultura devine un fel de activitate de universitate populara, unde unii mai liberi  discuta elitist, dupa servici,  despre sexul ingerilor…

Ce-ar fi fost daca…

…in 1992 bucurestenii si Ion Iliescu, deci democratic, l-ar fi convins pe Regele Mihai sã-si reia tronul?  Sunt convins ca ar fi acceptat si timisorenii…Azi m-am rusinat deoarece am uitat cã Majestatea Sa implineste 88 de ani.  Am aflat de la SUPRAVIETUITOR  si de la OCTAV PELIN;  le multumesc inca odata!  A fost, deasemenea,  ziua de nastere a neobositului domn Pelin. Acum, cã au plecat o parte dintre cititori, pentru restul, mai ingãduitori si mai curiosi, lansez o tema de meditatie: cum ar functiona blogosfera intr-0 dictatura? Stie cineva cum functioneaza in China?  Stiu ca istoria nu se scrie cu „daca”…Si, ce daca?

Calea Victoriei

De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe. Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica,  la biserica, cand aprindeam  lumânãrile pentru vii si morti, iar  unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.  Peste sãptãmânã uitam de poveste. Azi este vineri, si, se pare ca trebuie s-o scriu. Este vorba de carierele  a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute. In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la „Bunã”  la mai apropiatul  „Ce faci?” Mereu Cornelia era pe o pozitie ierarhica superioara. Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; deja le desparteau doua trepte ierarhice. A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca!  Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la  gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef  la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil… O vreme, Victoria nu stia cã ea o  ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta  de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei  sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica,  a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata .  A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite la cei prezenti. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu  „Buna, ce mai faci?”.  Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria  de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, a aflat Victoria ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei. Pentru linistea celei ce-a pierdut promovarea.  Cornelia a povestit ca- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program si admira  de un timp, cu sinceritate,  talentul de reporter al Victoriei.  A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte.   Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice  lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.

Despre minciuni…

…m-am inspirat din „Adevãrul” lui Dinu Patriciu. Vinerea, cumpãr acest ziar pentru articolul economic scris de catre proprietar; nu vreau sa pierd ocazia de-a prinde vreo cale patriciana  de câstig usor si sigur. Oricum , primesc  in pretul ziarului si programul TV; este un inceput de afacere… In numarul din 28 aug. a. c. este un titlu ce promite confesiuni  : „De ce obisnuim sa mintim”. Articolul nu este scris de mogul, dar este interesant. Ideea este ca  circa un sfert din ce auzim sau  spunem, sunt minciuni. Mintim ca sa ne protejam imaginea, mintim nevinovat, pentru a-i protejam pe cei dragi…Cele mai multe minciuni se spun la telefon, cele mai putine in corespondenta pe e-mail…Scrisul indeamna la prudenta, se presupune ca ramane…Femeile mint cu tendinta de-ai face pe cei din jur sa se simta bine; barbatii mint pentru a se lauda. deoarece le uitasem, m-am bucurat ca sunt reamintite gesturile  specifice persoanelor care ne mint in fata. Inafara de roseata, neliniste, jocul cu pixul, schimbarea subiectului, ar mai  fi: frecatul la baza nasului;  inclinarea capului spre dreapta, cu privirea spre  sus; atingerea urechilor; rotirea mâinilor pentru a fi cu palmele in jos…Partea neplãcutã a comunicãrii este dupa cum urmeaza: cuvintele conteaza foarte putin si trebuie sa adaugam si alte semnale audio-vizuale;  inclusiv  gesturi . Astfel,  55 % din ceea ce reusim sa transmitem este non-verbal, deci gesturi, mimica;  38 % transmitem prin tonalitatea si timbrul vocii. Ei au calculat, iar eu nu mai verific: ar rezulta ca  numai 7 %  din mesaj reusim sa-l transmitem prin cuvinte …Recunosc: eu stiam, credeam, speram ca se poate acoperi prin vorbe (bune)  mai mult de 50 %.  Cand voi dori sã cer cuiva indepartat  favoruri nu-i voi scrie, nu-i voi telefona, ci,  pentru a   fi foarte  convingator, voi apela la skype.  Pana gasesc sponsorul potrivit, gesticulez in fata oglinzii…In paralel  imi dreg si vocea.  Cuvintele conteaza doar 7 %;  un fel de marja de eroare ; sau o inflatie. Chiar  nu merita sa-mi bat capul cu ele!

Tãlmacii

M-am nãscut si am trãit mai mult de doua decenii in nord-vestul Transilvaniei.
In anii ’60  ai veacului trecut erau inca activi  tarani si intelectuali participanti la Primul Razboi Mondial, vreo doi  deputati de la Marea Unire, preoti persecutati politic, ofiteri degradati, fosti chiaburi, fosti legionari, fosti tãrãnisti…
De la Al Doilea Razboi trecuse un timp comparabil cu cel ce  ne desparte (?)  azi de comunism, dar,dupa opinia mea, memoria colectiva functiona mai bine decat in zilele noastre…
Exista atunci o majoritate confortabila, adaptata la vietuire, indiferent de cine administra puterea. Sa nu uitam ca in acele timpuri taranii nu aveau pensii…Erau invidiati cei cu pensii IOVR…
Era mai mult decat  supravietuire. A fost un amestec de  implicare, expectativa, negare, orgolii, razbunari…
Multi tarani veterani din cele doua razboaie  parca-si spuneau : „Ia sa vedem cum ii pãcãlim si pe ãstia„; ãstia erau cei instalati de puterea comunista; in majoritate tot consãteni, oameni cunoscuti.
Deoarece dascalii nu puteau sa ne spuna prea multe, sarcina lor era preluata de ceilalti. Munca la colectiva agricola era un prilej de povesti si tãlmãciri.
Fostii soldati de la Cotul Donului si din Muntii Tatra isi calibrau reciproc informatiile, fãrã pasiuni si invective; erau constienti ca transmit tinerilor un mesaj. Mereu armata germana era prezentata cu admiratie. Armata regala a Romaniei era compatimita ca a ajuns la mana cãprarilor olteni, iar Armata Rosie  era comparata cu navalirile tatare…
Istoria era proaspata, chiar si la nivelul omului simplu, pana cu o suta de ani in urma. Tata si oameni de vârsta lui povesteau episoade din razboaiele din povestile strabunicilor.  Despre batalia de la Costutza  (Konstantz ?), unde a castigat Garibaldi impotriva austriecilor se aminteau detalii de tot hazul. La acel moment ardelenii erau pusi sa-i „pizmuiasca” pe italieni…  Toti vâstnicii stiau ca strãmosul meu a fost trimis in acel rãzboi deoarece  se certase cu nobilul local. Mai precis,  a taiat din parcul „mãriei sale” un brad pentru pomul de Craciun…
In anii ’60, ardelenii in varsta  puteau compara vreo zece regimuri politice: austriac, austro-ungar, bolsevismul sovietic, bolsevismul unguresc, regalitatea romaneasca, dictatura carlista, legionarismul, dictatura militara a lui Antonescu, hortismul, comunismul…
Este adevarat: in anii ’40 au asistat cu indiferenta la desfiintarea prin  Holocaust a puternicei comunitati evreiesti din comuna; poate chiar au profitat…
Acei oameni mi-au tãlmãcit mersul vremurilor: niciodata nu-i ceea ce pare, nimic nu dãinuie peste puterea de-a indura …
M-am vãzut cu ei pana pe la 24 de ani…
Mesajul  lor, descifrat de mine acum, când ma apropiu de vârsta lor,  era:  sa invãtam, dar mai ales sa avem diplome; sa fim prudenti cu puterea, dar si sã ne infiltram in noua putere…

Voiau sã aiba si ei pe cineva sus…Personal n-am reusit sã-i ajut, nici cu functii, nici cu butelii sau repartitii pentru Aro, dar au fost si desigur sunt,  multi consateni,  pomeniti cu binemeritat respect…
Ma intreb din cine-i compusa si cum functioneaza acum la sat acea institutie de traducere a mersului vremurilor. Cineva poate spune ca nu existã…

Eu  cred cã existã.