Cel mai reusit articol,…

…dupã pãrerea mea, este cel de mai jos. A  fost accesat numai de vreo 70 de vizitatori…

Calea Victoriei

Scris de daurel pe octombrie 23, 2009

De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe. Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica,  la biserica, cand aprindeam  lumânãrile pentru vii si morti, iar  unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.

 Peste sãptãmânã uitam de poveste. Azi este vineri, si, se pare ca trebuie s-o scriu. Este vorba de carierele  a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute.

In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la “Bunã”  la mai apropiatul  ”Ce faci?” Mereu Cornelia era pe o pozitie ierarhica superioara. Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; deja le desparteau doua trepte ierarhice.

A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca!  Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la  gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef  la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil…

O vreme, Victoria nu stia cã ea o  ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…

Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta  de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei  sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica,  a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata .  A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite la cei prezenti. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu  “Buna, ce mai faci?”.

 Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria  de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, a aflat Victoria ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei. Pentru linistea celei ce-a pierdut promovarea.  Cornelia a povestit ca- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program si admira  de un timp, cu sinceritate,  talentul de reporter al Victoriei. 

 A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte.   Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice  lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.