Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Posts Tagged ‘Calea Victoriei’

Reţeta frustrarii…

Posted by daurel pe 4 decembrie 2011

…este comparaţia; asta am inteles din toate lecţiile de viaţa.

Fiecare suntem „hãruiţi” cu anumite daruri; putem atinge excelenta numai in anumite domenii, in anumite conditii, numai intr-o anumita perioada a vietii…

Chiar stiinta, atât de draga unora, admite ca fiecare suntem unicate;  se stie ca Moise si Iona  au incercat sa se sustraga, insa nu li s-a permis; Dumnezeu n-a facut dubluri, n-are persoane de rezerva…

Nu stiu ce exemple celebre sa dau…

Imi vine in minte doar faptul ca, atunci cand sotia este plecata la fiicele noastre, sunt singurul din aceasta lume care poate hrani cele doua pisici si catelul din casa…; cateii din curte mai au o sansa…; ba, chiar mai multe: sã alarmeze vecinii cã ceva nu-i in regula la noi in gospodarie…

Vreau sãspun cã, inainte de-a fi mandri sau multumiti ca suntem români, eu cred ca e bine sã ne bucuram cã suntem unicate, deci originali la modul absolut.

Repostez pentru a zecea oara Calea Victoriei/Posted by daurel pe 23 octombrie 2009/

De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe.

Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica,  la biserica, cand aprindeam  lumânãrile pentru vii si morti, iar  unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.  Peste sãptãmânã uitam de poveste…

Azi este vineri, si, se pare, a sosit vremea s-o scriu, s-o public…

Este vorba de carierele  a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute. In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la “Bunã”  la mai apropiatul  ”Ce faci?”  Cornelia era mereu pe o pozitie ierarhica superioara.

Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; deja le desparteau doua trepte ierarhice. A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca! 

Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la  gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef  la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil…

O vreme, Victoria nu stia cã ea o  ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta  de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei  sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica,  a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata .

 A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite in jur. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu  “Buna, ce mai faci?”.

 Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria  de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, a aflat Victoria ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei. Pentru linistea celei ce-a pierdut promovarea.  Cornelia a povestit ca- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program si admira  de un timp, cu sinceritate,  talentul de reporter al Victoriei.  A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte. 

  Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice  lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.

Posted in Blogareala | Etichetat: , | 5 Comments »

Da-mi-ai, nanã, de-ai avea? Despre cersetorie

Posted by daurel pe 20 noiembrie 2010

Nanã este o tãrancã cãsãtoritã.

Cersetori au existat dintotdeauna; unii sunt tãcuti, altii vocali; dintre cei vocali, unii recita, altii cântã…Unii-si exhiba infirmitatile…

Cred cã exista studii sociologice despre lumea cersetorilor; eu as vrea sã povestesc despre cersetorii care recita.

A fost o perioada când intâlneam zilnic un tânãr care recita, destul de corect si cu multa simtire, toate cele aproape 400 de versuri din Luceafarul; apoi trecea, de-a lungul tramvaiului, sã-si ia pomana…Uneori anunta cã recitã „poezii filozofice proprii”; erau mai intinse decât poezia eminescianã amintita. Dupã recitarea creatiei proprii nu mai trecea sã ceara; unii cãlãtori mergeau si-i dãdeau inca o data bani.

Se pare cã exista multi oameni nescoliti cu o memorie si talent extraordinare. In primii ani ai comunismului s-a infiintat o „scoala pentru poeti”; au fost  admisi vreo trezeci de tinere sperante; dupa absolvire s-a dovedit cã au iesit atâtia poeti câti intraserã: unul, numit Nicolae Labis…

La sate sunt valorificate talentele native sub diferite forme: femeile bocesc la inmormântãri, bãrbatii sunt angajati ca staroste la nunti; câte doi, unul de partea mirelui, altul de partea miresei…Desigur sunt si corurile sãtesti.

Nu-s sigur cã, dacã si-ar fi urmat talentul, dacã ar fi fost incurajati de cãtre stat, cum se pretinde, ar fi ajuns poeti; mai degrabã niste veleitari milionari cum este Dinescu; despre poetii  care nu-mi pot da replica nu zic…Dinescu a recunoscut cã a aflat târziu cã poezia poate fi si fãrã rimã…

Au fost cazuri recente in care artistii,  nu numai poetii, au cersit recunoastinta românilor si stipendiile aferente…

Unele ambitii artistice sunt sustinute de familii; familiile cu judecata pondereaza ambitiile odraslelor; am postat ceva pe aceasta tema sub titlul Calea Victoriei/octombrie 23/2009

Asadar, cersetorii sunt ingeniosi.

Pentru mine, cea mai inspirata abordare a potentialelor binefãcãtoare este expresia din titlu, folositã de romii ajunsi pâna in satul copilariei mele, aflat la vreo 50 de km de satele romilor, situate in  Zona Codru din tinutul Sãtmarului, zona sãracã, deci cu puternicã tusa folclorica.

Updatarea de duminica seara: despre frumusetea limbii germane: Limba germana :))

Posted in confidente | Etichetat: , , , | 13 Comments »

Aer conditionat

Posted by daurel pe 11 iunie 2010

Azi, vineri, intre orele 11 si 13 am fost in oras. Se pare cã bucurestenii, aroganti cum sunt, mai ales cei din periferii, se cred citadini model…; ei nu inteleg ca mine sintagma mentionatã. Pentru mine orasul incepe, pe traseul masinii 300,  de la P-ta Victoriei spre P-ta Romana…Se termina la P-ta Universitatii…; Calea Victoriei, Lipscanii, Mosilor, Dudesti, P-ta Unirii, Palatul Parlamentului, Kogalniceanu…, le consider mahalale. Despre Cartierul Primaveri,  Dorobanti, Kiseleff, Aviatorilor n-as vorbi azi; sunt  zone de exceptie, proprietãti ale altor state, specifice tuturor capitalelor; sunt nereprezentive pentru România; aerul acelor zone nu-i românesc…; este aer conditionat de strãini…

Nu trecusem de câtiva ani prin pasajul de la Universitate; l-am gãsit civilizat, neaglomerat, fãra cersetori si bisnitari…Am avut treaba in zona Teatrului National, pe langa Ambasada SUA, pe Batistei. Dupa criteriile mele, Batistei si tot ce este in spatele Teatrului National este tot mahala…; inclusiv Ministerul Agriculturii…La intoarcere, trebuia sã iau masina 300 de la Galeriile Orizont. Am intrat pentru a doua oara in aceasta expozitie, in 35 de ani de viata urbana; regret cã n-am retinut numele pictorului, care s-a uitat spre mine cu sperante repede reprimate…; m-as fi simtit prost dacã se ridica sã mã salute…Nu voi cumpãra niciodatã arta…; Poate n-ar trebui sa zic „niciodata”…; voi explica cândva. Imi propun sã intru mai des prin galerii in memoria unui pictor pe care l-am supãrat in anul mortii lui…Voi reposta maine povestea.

Asadar, am cãlãtorit cu masina 300; am avut loc pe scaun si, câteva statii, aer conditionat; apoi cineva a deschis geamul, iar soferul a oprit aerul conditionat…Totusi atmosfera nu era ca in masina 460, cu care ies zilnic din cartierul meu (nu-i mahala!) pe soseaua Buc. -Targoviste… Nimeni nu l-a injurat pe sofer, nimeni nu vorbea tare, nu se asculta muzica la volum maxim…; unii citeau cãrti, tinerii citeau cursuri sau documente…Mentionez, pentru eventualii vizitatori, cã masina 300 are statie, pe Ion Mihalache (fost 1Mai), si la inersectia cu Dr. Iacob Felix, iar statia de la P-ta 1 Mai a fost mutata mai spre Turda- Averescu (fost Miciurin)…

Mai spre seara, iau masina 460 de la Laromet sau Precizia, nu-mi pipãi buzunarele când cineva striga „atentie, la buzunare”… Aerul este conditionat de doamnele cu multe fuste si numerosi copii…

Mã bate gândul, sã-mi caut de lucru intre Pietele Victoriei si Universitate…Maxim Palatul Parlamentului,… inclusiv.

Posted in confidente, Cultura | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Cel mai reusit articol,…

Posted by daurel pe 26 aprilie 2010

…dupã pãrerea mea, este cel de mai jos. A  fost accesat numai de vreo 70 de vizitatori…

Calea Victoriei

Scris de daurel pe octombrie 23, 2009

De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe. Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica,  la biserica, cand aprindeam  lumânãrile pentru vii si morti, iar  unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.

 Peste sãptãmânã uitam de poveste. Azi este vineri, si, se pare ca trebuie s-o scriu. Este vorba de carierele  a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute.

In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la “Bunã”  la mai apropiatul  ”Ce faci?” Mereu Cornelia era pe o pozitie ierarhica superioara. Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; deja le desparteau doua trepte ierarhice.

A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca!  Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la  gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef  la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil…

O vreme, Victoria nu stia cã ea o  ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…

Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta  de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei  sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica,  a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata .  A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite la cei prezenti. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu  “Buna, ce mai faci?”.

 Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria  de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, a aflat Victoria ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei. Pentru linistea celei ce-a pierdut promovarea.  Cornelia a povestit ca- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program si admira  de un timp, cu sinceritate,  talentul de reporter al Victoriei. 

 A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte.   Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice  lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.

Posted in Blogareala, confidente, religie | Etichetat: , , , | 10 Comments »