De bucurie cã am reusit…
Posted by daurel pe 6 noiembrie 2010
…sa pun in functiune soba pe lemne, cupãrata acum un an fãra garantie, am hotãrât sã merg mai departe: sã pun si varzã !
N-am mai pus varza de peste zece ani; 20 de verze, deci zece evenimente care necesita doua verze…; m-au costat pâna acum catre 60 de lei; butoiul il aveam…
Am o teorie: adevãratii citadini nu pun varzã. Recentii urbanizati, ne recunosteam, pe vremea celuilat regim, dupã agitatia cu pusul verzei; cei fãrã masinã cumparam varzã urâta, compromisa de frig…Ceilalti mergeau la sursa…
Partea hazlie era ca de sãrbatori nu era murata, deci cumpãram; primavara emana un miros neplacut si o aruncam…
Ca sa fiu sigur, in acest an, nu mã zgarcesc la sare; 0,5 Kg la 10 litri de apa.
Pusul verzei este treaba de bãrbat. Asta o stiu toate doamnele, de la onorabilele lor mame…
In timp ce curatam cãpãtânele, mi-am dat seama cã nu stiu reteta din casa parinteasca; nici n-am intrebat pe frati…; m-am dat eu drept orasean emancipat…
Imi amintesc, doar, cã tata pregãtea butoiul de lemn, bute de vreo 500 de litri, cu câteva zile inainte; il lãsa sã se umfle la fântâna; ne spunea sã nu umblãm cu lãmpasul peste butoi, deoarece dacã cade o picãtura de petrol, se compromite varza; va mirosi a gaz…Desigur, butoiul avea robinet din lemn, cana, etansatã cu papurã, set de scânduri potrivite peste varzã si câtiva bolovani pentru apãsat varza in moare …
Varza nu era numai pentru celebrele sarmale; era salata cea mai la indemâna; la fasolea bãtutã, la piure de cartofi, la caltabosi, la mâncãrurile grele cu carne de porc…
In final o poveste, in care apare si butoiul cu varza; sora-mea spune cã eu am fost personajul, pe cand aveam 5-6 ani, insa nu cred, deci o voi reda neutru…
O sãteanca si-a pus prescolarul la incecare, intrebându-l ce- ar face daca ar fi vreo ora singur acasa.
Copilul parca astepta provocarea:
In sobã nu bag lemnele pe usita, fiindca cade jar; mã urc pe scaunel, trag cu cârligul cercurile si pe acolo pun lemnele…
Ca sa aprind lampa, mã sui pe masã, iau chibriturile de sub grindã, aprind un bãt, ridic sticla, surubez la fitil…
Sã nu-ti fie frica, in butoiul cu varzã n-o sã arunc nimic…
PS. Mã tot mir cum am reusit atâtia sãteni sã ne maturizãm fãra sechele fizice grave…Despre cele psihice este alta poveste…
Daurel's Blog 
incertitudini said
Da, pusul verzei este treabă bărbătească, dar sfaturi pot da și doamnele- nu uitați boabele de porumb, frunze de vișin, morcovi, hrean..și pritocirea( mai încolo).
supravietuitor said
Aveam soba cu lemne acasa, dar nu-mi amintesc de acea perioada, doar de soba cu gaz.
Varza o punea tata intr-un butoi de lemn la care adaugase un robinet, iar noi vanturam varza destul de des.
Moarea, zeama de varza avea bule si era rozalie si foarte buna. 🙂
Proiectul lui Mihnea Dumitru (Codex Politicus) « Supravietuitor's Blog said
[…] Daurel.De bucurie cã am reusit… […]
Videoclipuri create de mine « Supravietuitor's Blog said
[…] Daurel.De bucurie cã am reusit… […]
gabriela said
Nu am pus varza in butoi de vreo 25 de ani. 🙂 Aproape ca am uita sportul acesta, dar daca tot mi-ai amintit si m-am mutat la casa, poate ca o sa incerc si eu. Cand locuiam la tara imi doream foarte mult sa ajung sa locuiesc la oras si sa nu mai trebuiasca sa muncesc la camp sau in gradina. Acum m-a apucat dorul de gradinarit si m-am intors la casa, cu drag. Asa ca e momentul sa reinviem muncile din copilarie.
daurel said
@Incertitudini,de morcovi nu stiam; adaug, multumesc.
@Supravietuitor, varza-i sanatoasa, iar butoiul da o siguranta…
@Gabriela, sa fie intr-un ceas bun;
Curaj!
emahategan@yahoo.com said
Si pentru ca „moarea”,adica zeama de varza sa aiba o culoare rozie,sa te indemne la baut,sa nu uitati o varza rosie ,asa,cat pumnul!!
Obligatoriu,in familia noastra pusul verzei si frecatul mamaligii era treaba de barbat.
ioniboni said
Frumoasa povestioara ta si mi-a placut textul copilariei tale:)
daurel said
@Ema,buna idee cu varza rosie; si cu mamaliga…
@Ioniboni, multumesc.
oanaclara said
Nu-mi amintesc sa fi vazut barbati punand varza ,dar daca spuneti voi…
Copiii de la sat au devenit, datorita naturii locului in care au crescut, mult mai indemanatici si asta le-a folosit si mai tarziu in viata. Mi-e mila de cei care cresc cocolositi, langa fustele mamei. Ce vor face fara ea? 😀
Mi-a placut articolul. 🙂