Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Posts Tagged ‘Revolutia din 1989’

Revolutia mea

Posted by daurel pe 19 decembrie 2009

(Am îngenuncheat la fiecare biserică)

În 1989 lucram, de vreo opt ani, la o firma bucureşteană producătoare de componente pentru armată, deci era o supraveghere deosebită a salariaţilor. Locuiam într-un bloc pe aceeaşi stradă cu fabrica, în apropiere de actualul complex sportiv  »Lia Manoliu ». Dacă nu mă turnau colegii, cu portarii nu erau probleme: ieşeam de doua- trei ori pe zi să fac cumpărături, să supraveghez copiii, să gospodăresc…În decembrie, înainte de revolta de la Timişoara, mai speram ca Ceauşescu să demisioneze în favoarea fiului său,  Nicu ; sau să fie o lovitură de palat, cum se rezolvase cu alţi  lideri comunişti antireformişti. Nu credeam că se va ajunge la violenţă…Despre Timişoara ştiam numai ceea ce s-a spus oficial, deci la cateva zile dupa evenimente. În zona mea era bruiere radio,  deci nu recepţionam posturi străine. Aşteptam să mă informez despre mersul politicii cu ocazia sărbătorilor de iarnă, când mă vizitau naşii: antropologul Cantemir Rişcuţia cu soţia, Ina, care frecventau cercurile vechii aristocraţii.

În fabrică, cel puţin în biroul unde eram, nu se  discuta politică. Eram intr-un  compartiment auxiliar, de implementare a procedurilor de asigurarea calităţii, ne documentam la alte firme ce şi cum trebuie făcut. Deşi umblam mult prin Bucureşti, n-am auzit discuţii despre  revolta timişorenilor. În birou  eram doi ingineri civili şi doi ingineri militari, ofiţeri activi cu probleme la dosar, detaşaţi in industrie : col. Voicilă si cpt. Vlada. Mai erau vreo şase tehnicieni, protejaţi de nu stiu cine. Toţi eram membri de partid. Despre intrarea mea în partid  este o discuţie ce ar merita un articol separat… Nu discutam politică, dar nici nu-l lăuda nimeni pe Ceauşescu. Pe 19 sau 20 decembrie am fost convocaţi la Gărzile patriotice şi  asezaţi in careu in curtea fabricii ; inclusiv colegii mei, ofiţerii amintiţi. Ni s-a spus că trebuie sa luptăm cu elemente turbulente si vom fi inarmaţi cu cozi de lopată. După cateva ore, ni s-a comunicat că nu vom fi in uniformă, ci in ţinuta civila. Au fost stabilite metode de alarmare  la domiciliu, pentru diferite cartiere. Col. Voicilă si cpt. Vlada au părăsit ostentativ careul  afirmand că nu se lasă umiliţi să lupte inarmaţi cu cozi de lopată, contra unui inamic nedefinit… Abia atunci, pe 19 sau 20 decembrie,  ajungand in birou, ofiterii mi-au relatat  despre mortii de la Timişoara. N-am mai fost convocat  să lupt cu gărzile, dar am fost instruit pentru participarea la  mitingul de pe 21 decembrie, in Piaţa Palatului. In dimineaţa de 21 decembrie, intr-un mod stupid, acasă, m-am rănit superficial la frunte. Am fost scutit de prezenţa la mitingul unde a fost huiduit Ceauşescu, dar am rămas la muncă. Pe la pranz s-au intors cei trimisi la miting. Au povestit, inspăimantaţi, că va fi vărsare de sange, deoarece unii protesteaza  la Universitate, langa statuia lui Mihai Viteazul. Ulterior  am aflat că, dintre cei 200 de colegi, doar studentul seralist Istrate a rămas in grupul de protestatari de la Universitate. Seara, soţia mi-a povestit plîngînd,  că grupul de la statuie, format din tineri si copii, este incercuit, că nu se permite altor persoane să li se alăture şi se micşorează continuu, deoarece sunt insfăcaţi unul câte unul. Când soţia  şi-a arătat indignarea că nu se alatură şi  oamenii maturi, m-am hotărât sa plec in centru. Am fost oprit de soţie şi fiice, care au izbucnit, toate trei,  in plâns. Programul la televizor s-a incheiat, ca de obicei, la ora 22. La radio era muzică simfonică, parcă de doliu. Nu existau telefoane mobile, iar telefoanele cu fir se ştia că sunt ascultate. Nu aveam autoturism, dar ştiu că cei ce aveau nu riscau să se deplaseze, în aceste zile, decat însoţiţi de un copil sau un  bătran ; dacă erau întrebaţi puteau pretexta că este o urgenţă medicală. Oricum, atunci, autoturismele erau considerate foarte valoroase, nimeni nu-şi permitea să-şi rişte asemenea investiţie… Livrarea autoturismelor se facea la mai mult de cinci ani de la achitarea avansului.  În noaptea de 21 / 22 decembrie m-am culcat pe la ora 23 şi chiar am dormit. Nu m-am rugat, dar soacra, sosită în acea seară de la Alba Iulia, s-a rugat ;  pentru prima dată in faţa noastră…Era noaptea baricadei de la Intercontinental, unde s-au mutat revoluţionarii,  strategic, inspiraţi sau sfatuiti,  in bliţurile ziariştilor străini. Pe 22 decembrie a fost printre puţinele zile în care n-am intârziat la servici. Cam jumătate, din cei peste 2000  de angajaţi, erau în curte. O parte dintre ei au fost încuiati  de către sefi, vreo doua ore, în secţii. Pe la ora 9 studentul Istrate s-a caţărat, pe o clădire şi a sfâsiat o lozinca cu Ceauşescu. Unii l-au aplaudat, altii au reintrat infricoşaţi in cladiri… Istrate ne-a comunicat, calm, că la Intercontinental au fost omorţi  tineri, ca sunt mulţi  arestaţi şi acum sunt bătuţi la secţiile de miliţie. Ne-a mai spus,  că,  alte fabrici s-au încolonat si pleacă spre centru; deci,  ar fi  bine să plecăm si noi. În acest moment au intervenit secretarii de partid si ne-au vorbit, cu glas patern, că nu este recomandat sa ieşim din fabrică. Au fost huiduiţi si au dispărut. A dispărut si studentul Istrate. Cineva mi-a spus că ne-a calificat « părinţi laşi, denaturaţi ». Circa o sută de inşi ne-am hotărat să ieşim incolonaţi si sa mergem in   centru Capitalei. Portarii n-au vrut să deschida poarta. Am ieşit ca oile la strungă, pe usa de control corporal.  Cred că am fost număraţi de catre cei rămasi şi cei ce se adunaseră în faţa marii intreprinderi. Când ne-am incolonat , în stradă, eram numai vreo 20 de speriaţi. Ne-am prins strâns de braţ, cate 3-4  şi am pornit. Eram încadrat de cpt.Vlada si col. Voicilă…Nu mai verific ce ora era, dar ştiu că, o vecină, d-na profesoară Crăciun, a strigat din balconul blocului : « Domnu’ Dunca! Acum a dat la radio că s-a sinucis generalul Milea ! ». Ofiţerii mei s-au infiorat, dar am hotărât să continuăm. In  B-dul Muncii, actual Basarabiei, ne-am uitat în dreapta spre uzinele Faur, Republica, 23 August… Am întrebat trecătorii dacă au văzut coloane. Nu văzuseră. Am plecat mai departe, mai apropiaţi unii de alţii. De pe trotuare ni se striga : »Bravo IOR-ul ! ». Noi răspundeam : »Veniţi cu noi ! ». Nu ni s-a ataşat nimeni… Cei curajoşi erau deja în centru. La biserica din Bariera Vergului ofiţerii Vlada si Voicila au îngenuncheat. Am îngenuncheat toţi. Mi-am reamintit Tatăl Nostru, dupa vreo 25 de ani de rătăciri. Până să ajungem la urmatoarea biserică, am fost survolaţi de un elicopter care impraştia fluturaşi cu îndemnuri să ne întoarcem la locurile noastre de muncă. Când am ajuns la Foişorul de Foc am intâlnit oameni bucuroşi. Veneau din centru. « Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central ! ». Am plâns si ne-am imbrăţişat. Am constatat că este o zi cu un Soare incredibil si lumină plăcută. Am ajuns în pas vioi in Piaţa Palatului. Copiii străzii, care existau si pe vremea comunismului, puneau flori pe tancuri. M-am pierdut de colegi, am vorbit cu necunoscuţi  vreo jumatate de oră ; apoi m-am grăbit spre casă, să mă bucur cu familia. Desigur că, am auzit chemările unora că trebuie să mergem la televiziune, dar atunci nu mi s-a părut important. Magia a durat până spre seară, când au început împuscăturile. Nu mai conta: descoperisem, redescoperisem religia. Peste o lună, în mod firesc pentru un ins creştin, am inţeles ce vrea  Corneliu Coposu pentru Romania. Ultimii 20 de ani? In 1991, prin vară, mi-am dat demisia de la IOR; de atunci mă simt si mai liber, dar n-am părăsit  ţara nici pentru o, deja banală, excursie. Zic, precum fiica mea cea mică, Alexandra, în copilărie: «  nu plec (la culcare) ; poate se mai intamplă ceva interesant, eu nu particip, iar Irina nu-mi povesteste… ».

Posted in confidente | Etichetat: , , | 27 Comments »

Amintiri despre sperante

Posted by daurel pe 27 august 2009

Unii ar zice nostalgii…Mai putem spune reevaluari, revalorificari, revizuiri,  recuperari, resapari… Este si vorba cinica: ce-am avut si ce-am pierdut ? Sunt multe atitudini, dar in mod obiectiv: se rotunjesc 20 de ani de la caderea dictaturii. Dupa  unii prooroci ar fi cazul sa se vada schimbari de esenta in comportamentul cetatenilor. Probabil eu  nu le vad, deoarece  nu mi-am schimbat la timp ochelarii…Nici nu port ochelari pentru distanta; poate doar oglinzi retrovizoare. Am incercat de cateva ori, pe blog, sa scriu despre ce s-a dorit inainte de 1989,   ce-a iesit, ce s-a reusit. Acum avem  TOTI ocazia   sa publicam cum am trait  intamplarile de acum 20 de ani si ce am  devenit, dupa.  Ocazia este oferita de scriitoarea Lucia Verona: le va cuprinde intr-o carte. Textele trebuie trimise pana la data de 25 sept. pe e- mail  10zile1989@gmail.com. Eu n-o am pe blogroll, dar puteti ajunge la blogul d-nei Verona accesand, fara sa regretati, blogul Chat  Noir sau Oana -romanciera. Eu consider ca, prin cartea proiectata, ni se da o sansa sa ne aducem in actualitate  sperantele de acum 20 de ani; si mai mult: sa le conserve pentru viitor cineva de specialitate. Este mai mult decat un articol pe blog sau un interviu la TV! Parerea mea!

Posted in Cultura | Etichetat: , , , , , , | 8 Comments »