De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe. Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica, la biserica, cand aprindeam lumânãrile pentru vii si morti, iar unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.
Peste sãptãmânã uitam de poveste. Azi este vineri, si, se pare ca trebuie s-o scriu.
Este vorba de carierele a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute.
In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la “Bunã” la mai apropiatul ”Ce faci?” Mereu Cornelia era pe o pozitie ierarhica superioara. Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; au ajuns colege in acelasi serviciu, dar le desparteau doua trepte ierarhice.
A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Pentru Victoria munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca!
Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil…
O vreme, Victoria nu stia cã ea o ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…
Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica, a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata . A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite la cei prezenti. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu “Buna, ce mai faci?”.
Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, Victoria a aflat ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei. Cornelia a povestit cã- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program; a recunoscut ca admira cu sinceritate, tenacitatea si talentul de reporter al Victoriei.
A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte. Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.
Nota: Nu sunt de acord cu jurnalistii nemti, care, scrie Andrei Plesu, il critica pe Cioran si pe Eminescu; nu cred nici in impacarea marilor civilizatii contemporane, cum presupune un ganditor in aceasi scriere din Dilema.
Eu il cred, in continuare pe ...Samuel P. Huntington. Argumentul meu este simplu: daca nu ne suportam intre noi noi cei de aceeasi religie si limba, cum sa convietuim armonios cu arogantele altor popoare?
Updatarea de la ora 15, inainte sa merg la indatoririle mele din ruralul ilfovean, atat de râvnit de barosanii zilelor noastre:
„Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate trăi (încă) frumos”.
Daurel's Blog 