Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Posts Tagged ‘discursuri scolare’

Discursuri nerostite

Posted by daurel pe 4 iunie 2012

Constat ca este un nou sezon de  reintâlniri ale promotiilor de absolventi.

Zamfir a relatat despre asemenea eveniment desfasurat in Turda; cu imagini filmate si vorbe putine;… insa bine cumpãnite.

Carmen va avea, probabil, ceva relatari de la Sibiu

Redau mai jos câteva gânduri pe care n-am avut niciodata curajul sã le rostesc in prezenta venerabililor mei profesori.

Nu mi-a   plãcut in mod special vreo disciplina scoalarã…Dacã mã gandesc bine, nu mi-a plãcut niciuna; daca mi-ar fi plãcut, as fi citit lectiile inainte de predare; in mod sigur, n-am fãcut asta niciodata …

… imi amintesc cu plãcere de un singur profesor; este Omul  care a intervenit la momentul potrivit si ne-a fãcut  sa vedem rostul unor discipline de spaima:  obositoarea matematica,  coroziva chimie…

Este vorba despre dirigintele  din perioada claselor V-VIII: profesorul Ionel Barbul, licentiat in muzica si teologie. Inafarã de muzicã, dirigintele  preda si cunostinte agricole; asta insemna ca  avea in grija si lotul scolar.

In clasã sau pe lotul scolar am inteles unitãtile de mãsurare ale suprafetelor, sistemul de greutati cu multiplii si submultiplii sãi, calculul volumelor si procentelor in alcatuirea solutiilor aplicate in protectia plantelor, chimia azotului si carbonului in frunze, deci  fotosinteza…Nu mai amintesc despre fizica osmozei si capilaritate…Ne-a explicat mecanismul spãlãrii rufelor folosind lesia, o alcalie obtinuta   cenusa anumitor plante; cenusa de pãducel (?) nu este buna: arde rufele.

…stiind din pruncie toate acestea, si considerandu-le suficiente, nu am mai fost interesat de  chimie si agricultura.

Asadar, pentru scoala din satul natal as avea un discurs admirativ.

Au urmat ani grei la un liceu rural. Avea internat, insã toamna, pâna se acordau gratuitatile pentru copiii colectivistilor,  fãceam naveta cu bicicleta. Când ploua mergeam pe jos, insa era alt avantaj: luntrasului de la Somes îi era lene sã iasa din bordei;  ne lãsa pe elevi sã câstigãm  ceva bani trecând putinii cãlãtori intâmplãtori; din nefericire, cei mai multi  erau navetisti, deci plãteau luntrasului „la salariu”.

Problema principala in liceu a fost mentinerea gratuitatii pentru cazarea la internat; aceasta gratuitate era conditionata de media generala peste 8,5. Familiei mele ii promisese  directorul liceului, consãtean, cã vor avea grijã, dumnealui si sotia,   sã mã umple de note mari…N-a fost sa fie; profesorii pe care se bazau pãrintii mei mã tineau la geografie, istorie si stiinte sociale numai in note de 6 si 7; astfel,  am fost nevoit sã iau note mari la materii imposibile:  fizica si matematica …

Dupã un timp  s-a scornit cã as fi bun de politehnica; pe aceasta baza ceilalti profesori, exceptându-i pe director si sotia, au inceput sã-mi dea note de 8 si 9; inclusiv la muzicã si la rusã…

Acum, ati putea spune: lasã-i pe profesori, intâlnirile sunt pentru a-ti revedea colegii !

Asa-i, insa atmosfera instaurata in acei ani in liceul despre care vorbesc a deteriorat grav relatiile dintre colegii mei de clasa; fiecare ne descurcam cum puteam: pãrintii instãriti dãdeau mitã pentru note,  elevii ii ajutam pe profesori in treburi gospodãresti si activitati didactice care contau pentru gradele lor; mai socializam cu cârnati, vin si palincã in excursii sau când ne controlau disciplina din internat…

Liceenii de atunci, din mediul despre care vorbesc, nu tinteau spre facultate; se mai credea ca absolventii de liceu scapa de munca de jos. Toti colegii am atins acest deziderat…Ceea ce ne dezbina sunt unele convingeri; convingeri  pe care le-am transmis deja copiilor nostri, deci, generatiilor viitoare.

Dragii mei colegi imi  aduc  mereu argumente cã dacã te-ai nãscut intr-o familie fãrã legãturi cu puterea  nu poti supravietui decât apelând la mitã si la umilinte; pentru cei proveniti din familii bazate pe putere si influenta verdictul colegilor mei a fost si  este: coruptie…Tertium non datur !

PS. Totusi, nu pot incheia fãrã nici o speranta…Cineva poate ca are nevoie de  idei in pregatirea acestor evenimente.

E simplu: ne cumpãram haine noi, nu ne bazãm sa  fim cazati la colegi, comandãm flori din timp, ne luam mâncare la pachet…

Discursul?

…. au dificultati doar primii din catalog.

Posted in confidente | Etichetat: , , , | 10 Comments »

Fiindcã se cautã pe internet…

Posted by daurel pe 6 iunie 2011

discursuri scolare, voi reposta un articol la care tin mult.

Sunt sincer interesat sa-i ajut pe dascalii si absolventii dornici sa tina un discurs aplicat, insa azi spun doar ca profesia nu se alege; profesia se descopera; chiar si  la absolvirea facultatii, chemarea vietii nu este clarificata; un indiciu ar fi: ni se potriveste acel loc unde am dori sa muncim 1-2 ani fãrã salariu…

Deocamdatã, in anii scolari obligatorii, ar fi interesant sã-i convingã pe tineri cu ceva de genul:

„Nici nu stiti ce lucruri frumoase veti afla in anii urmatori de scoala; printre altele, este posibil  sã se mãreasca salariile dascalilor, deci unii dintre voi veti opta pentru a deveni formatori, desi azi vi se pare ceva de neconceput… ; NEVER SAY NEVER…”

IQ-ul nu conteaza prea mult; poate EQ-ul…Am si un argument: Dumnezeu doreste sa-i salveze pe toti, indiferent de nivelul inteligentei

As da exemplul lui Iosif, cel care si-a infuriat fratii fandosindu-se cu haina pestrita si cu viziunile lui de mãrire…Iosif si fratii sai trebuie citit de catre orice adolescent; nici românilor verzi nu le strica…Ar afla cum a fost lumea inainte sa aparã, dacii, tracii, romanii, românii ungurii, rusii…Despre greci nu spun nimic; se mai fac sãpãturi arheologice pentru a gãsi unde au disparut fondurile europene primite in ultimii zece ani…

Am avut de ales intre doua postãri mai vechi: https://daurel.wordpress.com/2010/02/01/efectul-razelor-gamma/ si Calea Victoriei

Iata povestea Victoriei:

Calea Victoriei

Scris de daurel pe octombrie 23, 2009

De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe. Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica,  la biserica, cand aprindeam  lumânãrile pentru vii si morti, iar  unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.

 Peste sãptãmânã uitam de poveste. Azi este vineri, si, se pare ca trebuie s-o scriu.

Este vorba de carierele  a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute.

In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la “Bunã”  la mai apropiatul  ”Ce faci?”  Mereu Cornelia era pe o pozitie ierarhica superioara. Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; au ajuns colege in acelasi serviciu, dar  le desparteau doua trepte ierarhice.

A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Pentru Victoria munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca! 

Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la  gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef  la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil…

O vreme, Victoria nu stia cã ea o  ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…

Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta  de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei  sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica,  a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata .  A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite la cei prezenti. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu  “Buna, ce mai faci?”.

 Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria  de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, Victoria a aflat ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei.  Cornelia a povestit cã- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program; a recunoscut ca admira  cu sinceritate, tenacitatea si talentul de reporter al Victoriei. 

 A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte.   Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice  lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.

Nota: Nu sunt de acord cu jurnalistii nemti, care, scrie Andrei Plesu, il critica pe Cioran si pe Eminescu; nu cred nici in impacarea marilor civilizatii contemporane, cum presupune un ganditor in aceasi scriere din Dilema.

Eu il cred, in continuare pe ...Samuel P. Huntington. Argumentul meu este simplu: daca nu ne suportam intre noi noi cei de aceeasi religie si limba, cum sa convietuim armonios cu arogantele altor popoare?

Updatarea de la ora 15, inainte sa merg la indatoririle mele din ruralul ilfovean, atat de râvnit de barosanii zilelor noastre:

  „Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate trăi (încă) frumos”.

Posted in confidente, Ganduri | Etichetat: , , , , , , , , | 6 Comments »