Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Posts Tagged ‘biserica’

Prezbitera unei biserici sãrace

Posted by daurel pe 3 iulie 2011

Frecventez mai des  biserica cea mai apropiatã de domiciliu, decât cea  de unde ne vine preotul cu Iordanul.

Este o bisericuta noua, ridicata pe cheltuiala unei familii tinere – apar, cu un copil, intr-o picturã de la intrare; pictura cu ctitorii are aceasi  suprafata si vizibilitate cu portretul fostului patriarh Teoctist.

Fiind amplasata in vastul parc al unui azil de bãtrâni, cu clãdiri interbelice construite cu stil, biserica pare si mai mica si cam… chicioasa.

Tot din cauza amplasamentului, nu se fac botezuri, nunti, nici inmormantari. Deci nu are venituri si nu este atractiva pentru preoti. Pâna de curând  slujea un preot pensionar cu vorba cam pripita si glas nepotrivit; de multi ani imi fac  ritualul pe cont propriu, deoarece nici aiurea, nici aici, nu prea intelegeam ce zic popii.

Azi, pe o zi ploioasa, am auzit o predica pe gustul meu de la noul preot, un om cam la 30-35 de ani, care vorbeste si pe intelesul meu. De exemplu, a admis ca si sectantii – cuvânt urât, totusi!- se strãduiesc cu buna credinta sa faca bine semenilor; problema lor ar fi, dupa cum am inteles eu, cã nu faptele, ci dreapta credinta duc la mântuire…Imi vine greu sa cred ca toate bunele noastre cunostinte din  cultele protestante  sau, de ce nu, cele din cultul mozaic, sunt sortite de pe acum iadului…

Urmeazã sã mã dumiresc in viitor.

In mod sigur.

Cu sau fãrã preoti…

Fiind furat de predica, n-am iesit imediat din biserica; enoriasii se inghesuiau la mir, eu voiam sã aprind doua lumanari; deodata, am fost prins energic de brat si intors spre altar, de cãtre o doamna mai in vârsta (decat mine).

Am privit-o nedumerit. Nu s-a scuzat, ci mi-a spus, destul de tare, cã ea este prezbitera si vrea s-o ajut sa le dea o lectie femeilor prezente in privinta disciplinei necesare in biserica.

M-a condus, ocolind femeile care se aglomerau pentru miruire, drept in fata preotului.

Preotul n-a fost surprins; mi-a fãcut semn sã sãrut intai icoana, apoi m-a uns cu mir. Cred ca era inteles cu bresbitera  sã arate cã in biserica bãrbatii au prioritate.

Amin !

PS. Mi se pare ceva ciudat;  sotia sustine cã n-a observat faza din biserica; inseamna ca trebuie repetatã…

Cu mine nu, madam !

De altfel, tot serviciul religios are scopul sã ne faca atenti si constienti; apoi, se repeta ca sa  nu uitãm

Parerea mea.

&

Recomandare: filme regale, zice republicanul Ulise…Fiind din zona ruseasca, as zice ca sunt imperiale.


Posted in Blogareala, confidente | Etichetat: , , , , | 9 Comments »

Calea Victoriei

Posted by daurel pe 23 octombrie 2009

De o vreme îmi tot revine in minte o poveste cititã intr-o carte moralizatoare. O voi adapta la obiceiurile ortodoxe. Pânã acum mi-o reaminteam numai duminica,  la biserica, cand aprindeam  lumânãrile pentru vii si morti, iar  unele tinere isi cereau repezit scuze, si treceau peste rând.  Peste sãptãmânã uitam de poveste. Azi este vineri, si, se pare ca trebuie s-o scriu. Este vorba de carierele  a doua fete. Amândouã erau jurnaliste, cam de aceasi vârstã, aceeasi pregatire, la fel de plãcute. In decursul a câtiva ani s-au ciocnit una de alta in mai multe redactii. Relatiile dintre ele, totusi, nu au trecut de la „Bunã”  la mai apropiatul  „Ce faci?” Mereu Cornelia era pe o pozitie ierarhica superioara. Pentru Victoria, cealalta jurnalista, evenimentele au luat o intorsaturã mai neplacutã când a pierdut un concurs de promovare in favoarea Corneliei; deja le desparteau doua trepte ierarhice. A inceput s-o urascã, s-o bãnuiascã de aranjamente incorecte, chiar de imoralitate. Munca in redactie devenise un calvar. A fost nevoita sa se destainuie in fata pãrintilor,care au calmat-o si, in lipsa altor idei, i-au reamintit despre perceptele religioase. Trebuia sã-si iubeasca dusmanca!  Parintii erau cumva pregatiti pentru acest esec al fiicei lor inca de la  gradinita. Victoria isi facuse un scop de-a fi premianta, recitatoare, zâna cea bunã din piesele scolare, sahista, redactor sef  la revista liceului…Vedeta…Pãrintii n-o incurajau, dar nici nu stiau cum s-o pregateasca pentru locul doi. Aveau doar un singur copil… O vreme, Victoria nu stia cã ea o  ura pe Cornelia; credea cã este o banalã invidie, si se rusina in sinea ei pentru acel sentiment. A citit pe furis comentarii religioase, dar n-a gasit ceva clar despre invidie. In schimb, a aflat multe despre povara urii si despre dragostea fata de oameni, fata de toti oamenii…Având multe drumuri prin oras, intra in biserici si incerca sa se roage. Uneori reusea. Aprindea si lumânãri. Dorinta  de-a fi remarcata nu-i disparuse. Urmarind daca actele ei  sunt apreciate de catre cei prezenti, intr-o duminica,  a recunoscut-o in multime pe Cornelia, care se ruga concentrata .  A asteptat-o la iesire, dar Cornelia a trecut fara sã se uite la cei prezenti. Victoria a urmat-o si a salutat-o cu  „Buna, ce mai faci?”.  Fãrã sã zicã nici un cuvânt, Cornelia a luat-o pe Victoria  de brat si s-au indepartat de multime. A invitat-o la o cafea. N-a lasat-o pe Victoria sa vorbeasca pana nu s-a confesat cu pauze lungi si cuvinte demult gandite. Astfel, a aflat Victoria ca sefa ei i-a simtit ostilitatea imediat dupa concurs, si tot de atunci se roaga si pentru linistea ei. Pentru linistea celei ce-a pierdut promovarea.  Cornelia a povestit ca- si creste singurã copilul, munceste mult, inclusiv peste program si admira  de un timp, cu sinceritate,  talentul de reporter al Victoriei.  A fost o mare bucurie in familia Victoriei. Mergea cu bucurie la redactie. Cornelia ii cerea sfaturi despre stilul diverselor articole jurnalistice si o incuraja sã scrie o carte.   Dupa cativa ani, Cornelia a ajuns redactor sef, iar Victoria o scriitoare de succes. Bineînteles, orice  lansare a cartilor ei era sprijinita cu publicitate cordialã de Cornelia si multi jurnalisti.

Posted in Povesti, religie | Etichetat: , , , , , , , | 15 Comments »

Litera legii la ultimul bal

Posted by daurel pe 19 octombrie 2009

Traditia este  lege. In Romania traditia este sfanta, deci abaterile sunt dublu sanctionate: atat de catre  comunitate, cat si de biserica. Multe evenimente erau/sunt supuse traditiei. Acum imi vin in minte  balurile. In perioadele permise de biserica, duminica, dupa vecernie incepea balul. Sala  de bal era licitata de la primarie de catre diverse gasti de tineri. Pana la lasarea serii, fetele erau insotite de prieteni sau frati. In  a doua parte a balului, dupa cina, fetele erau insotite si de mame sau matusi. Reprizele de bal incepeau cu valsuri, urmau tangouri si se incheiau cu muzica populara. In pauze, cand se aerisea sala si se stropea podeaua  pentru  a aseza praful , dansatorii erau rasplatiti  de catre mamele fetelor cu vin si prajituri. Daca se incingea vreo bataie, se lua pauza ad-hoc…In pauze fetele erau conduse si predate mamelor; cu multumiri…Dupa caz  si dupa cum era tratat, partenerul revenea dupa pauza. Eu am prins perioada de tranzitie cand carnetele de bal ieseau din uz, dar inca se respecta regula schimbarii partenerilor numai dupa terminarea melodiei. Nu se obisnuia sa vina fete din alte localitati, insa veneau baieti curajosi si cu comportamente putin diferite. Se faceau prezentari, se nasteau sperante, se lansau promisiuni…  Ne amuzam pe atunci cu  povestea unui astfel de baiat manierat, un domnisor in devenire,  care a intrebat-o pe o localnica:  „Domnisoara, sunteti singurã, ori esti cu mã-ta?”  Balul se termina inainte de-a se lumina de ziua. Era rusinos ca fetele sa fie inca in sala de bal, cand se canta Radetzki Marsch…Cam aceasta era traditia, legea nescrisa. Voi descrie aici cum ne–am jucat eu si prietenii mei rolurile la un bal. Probabil ultimul bal…Era in vara de dinainte de clasa a XII-a. O vara a hotãrârilor decisive, a marilor sperante, a pozelor memorabile… Eu si un coleg de clasa, Marinel, am nimerit la balul dintr-un sat vecin. Speram sa gasim ceva cunostinte, pentru a nu intra in belele. Spre seara ne-a recunoscut un baiat din alta clasa si ne-a invitat la cina.  Cand sa plecam la bal, mama baiatului a pretins sa vina si sora cunostintei noastre cu noi. Adica in grija noastra, deoarece doamna avea nu stiu ce treburi. Pe tanara o chema Tita, terminase clasa a VIII-a, era cam sleampata, dar serioasa. Deoarece tanara era cum era, nu a venit nimeni sa ma elibereze de ea, dupa terminarea dansurilor; nu era nici mama-sa ca s-o depun la margine, cand se terminau reprizele (cred ca era alta denumire…) . Nu era rost nici de vin, nici de prajituri…Marinel, care cred ca a gasit ceva de baut, a fost eroul balului. A pornit o cearta, apoi o bataie. A spart balul!  Desi am discutat mult subiectul, in tot decursul ultimului an de liceu, nici azi nu stiu exact cine a avut dreptate.  Marinel sustinea ca a luat apararea unei domnisoare agresata de catre un dansator nerespectuos si abuziv; adica n-a luat in seama ce scria in carnetelul de bal. Colegul care ne-a gazduit avea varianta ca Marinel n-a vrut sa cedeze partenera unui solicitant  politicos, la terminarea melodiei. Tita, care era deja liceeana,  stia ca de mai multi ani nu se mai tinea seama de carnetel;  traditia se aplica in spirit, nu in litera depasita de realitate, de modernitate… Partea neplacuta a discutiilor despre acel ultim bal, era ca, de fiecare data , Tita isi amintea  hodoronc-tronc, cum s- a distrat atunci alaturi de mine.

Posted in confidente | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 9 Comments »

Respect

Posted by daurel pe 17 iulie 2009

In tren, se poate ajunge la discutii destul de profunde. Nu in trenurile de navetisti…Un calator este intrebat de ce se inchina  numai cand zareste o biserica, ar trebui sa-si faca cruce si cand trec pe sub pod, deoarece este constituit din acelasi material, ca biserica. Inchinatorul a raspuns mai intai cu o intrebare: „esti casatorit, ai o iubita?”  La raspunsul afirmativ al primului, crestinul a continuat:  ” Cand va revedeti o saruti pe obraz sau pe fund? Doar este acelasi material!”

Posted in civilizatie, religie | Etichetat: , , , , , | 9 Comments »

Poveste veche

Posted by daurel pe 31 martie 2009

Povestea e demult, de pe vremea comunistilor. As fi surprins neplacut daca n-ar fi valabila si azi. ” Stii, ca sofer de sef, mergem duminica sa recrutam salahori, sapatori, prin satele de pe langa Baia Mare; mai prin zona de munte, spre Sighet. Io n-am nici o treaba dupa ce ajungem acolo; ma hodinesc, aprind o tigara, stau deoparte. Treaba este a sefului. Cand ies oamenii de la biserica seful se urca pe capota masinii si le spune oamenilor avantajele ce le-ar avea ca lucratori in constructii. In duminica de care-ti spui, am ajuns mai devreme si seful, ca sef, stii tu, a adormit pe canapeaua din spate a masinii. Masina era oprita langa o casa cu cateva trepte de piatra spre o usa ce da spre ulita. O batrana, da garbovita de batrana, incerca si nu reusea sa urce treptele spre usa de care am zis .  M-am gandit ca este o casa de rugaciune de-a pocaitilor, ca nu era nici o firma, dar nici nu parea casa de oameni…Batrana parca nici nu vedea bine…Am coborat din masina si am ajutat-o pana la usa. Foarte frumos, dar unde-i poanta? am intrebat eu. Tot el intreaba:Ce  crezi ca era?  Nu stii, ce stiti voi cum traiesc oamenii?   Fii atent, ce-mi zice batrana: „Multam fecioras ca m-ai ajutat sa ajung si io la birtul astora; o sa beau si io o palincuta ca doara e duminica”. Te-ai prins? Nu m-am prins, nu reusesc sa ma amuz de o vreme incoace.

Posted in Povesti | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »