Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Archive for aprilie 2010

Sunt premia(n)t

Posted by daurel pe 12 aprilie 2010

Discursul: In ceea ce ma priveste, consider ca merita cu prisosinta Beautiful blogger si Superior scribbler award: Andi, Caius, Daurel,   Ganditorul, Flavius, Gina, Ioan Andoni, Vania, Madi, Mika si Onu, cei cu care imi beau cafeaua in fiecare dimineata. …a spus doamna din Braila. Iata cum arata si in ce atmosfera au fost acordate:

aprilie 12, 2010

Intind covorul rosu, am premii de dat

Posted in Blogareala | Etichetat: , , | 12 Comments »

Un banatean

Posted by daurel pe 11 aprilie 2010

Bãnãtenii sunt mai orgoliosi decât ardelenii. Imi cer scuze, dar nu bag azi alte provincii in ecuatie. Imi cer scuze si celor ce provin din aceste locuri. M-a intrebat mai demult cineva din familie dacã este Maramuresul este in Transilvania, in Ardeal…Eu i-am spus cã nu…Dar oricum am lua-o, Sãtmarul meu natal nu face parte din Transilvania; deci nu suntem ardeleni; decât dacã ne convine…Acum am si gãsit ceva ce-mi convine; inclusiv o harta…

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Transylvania,_Banat,_Crisana_and_Maramures.svg

Sunt bucuros ca mi-a reusit transferul…Ce voiam sa zic?…Despre bãnãteni…Au o traditie de-a fi exacti si obiectivi; pânã nu uit il mentionez pe dl Rusnac si-l voi atentiona pe cumnatul meu bãnãtean, nãscut in Bãrãgan in timpul deportarilor, sã citeasca ultima postare a acestuia. Trec repede peste sportivul Dunca Romeo, care-mi duce numele cu TIR-urile in toata Europa, pentru a ajunge la personajul fabulos al postarii. Am aflat despre el acum vreo 30 de ani, inainte ca el sa  publice  in România. Avea un copil din flori, dar recunoscut, cu o ziarista plasatã  de cãtre securitate, cred in alte scopuri, in anturajul celebrului personaj. Ziarista locuia in acelasi bloc cu familia mea in Drumul Taberei, la Favorit; astepta viza de plecare in Italia, unde Josif Constantin Dragan, tatãl copilului, isi aduna toti mostenitorii. Se pare cã toti copiii erau/sunt dinafara cãsãtoriei; sotia lui, o contesa/ printesa italiana, nu reusea sã-i ofere si mostenitori…In acei  ani, au apãrut in România câteva cãrti despre daci si romani, scrise de catre J.C. Drãgan, cu intentia de-a demonstra cã au existat impãrati romani de origine dacica…Protocronism si alte chestii inãltãtoare…Il sustinea Ceausescu…Mi-am reamintit de toate acestea azi, in contextul tragediei poloneze. Polonezii, cumva ca evreii, cauta sã mentinã in constiinta Europei istoria lor zbuciumatã; ceva asemanator a incercat si J.C. Dragan. A cheltuit averi cu propaganda românismului. Nu sunt sigur cã mai traieste, dar primesc gratuit, sãptãmânal, publicatia NATIUNEA, fondata de renumitul magnat al aragazelor si gazelor lichefiate. Mi-l pune in cutia postalã, cu banderola, deci necitit, vãduva unui general cu care ma imprietenisem in urma cu câtiva ani. Se pare cã generalul se abonase cam cu prea mult optimism…Astfel,  citesc istoria moderna a României in viziunea marelui bãnãtean, dar si a unui grup nationalist diferit de cel al lui Vadim Tudor…Desigur, diferit si de varianta ortodoxa a lui Becali si Dan Puric…Tot in acest ziar gãsesc  si amintirile intrigantului Mircea Micu, un aradean stabilit in Capitala, despre Marin Preda, Nichita Stanescu si alti fosti locatari de la Palatul din Mogosoaia…Il citesc, tot in acel sãptãmânal, si pe Paul Everac, fost prieten al nasului meu de cununie; apoi ii povestesc nasei…Nasul nu mai este…Revin la Katyn: se pare ca Divinitatea a decis sa readuca in actualitate, spre neuitare, acest loc, aceasta istorie…Pentru a lua seama.

Posted in confidente, istoria Romaniei | Etichetat: , , , , , | 11 Comments »

Nu ma las influentat…

Posted by daurel pe 10 aprilie 2010

…de sentimentele si emotiile altora; mai precis n-as vrea acest lucru…Imi ajung senzatiile mele…Am urmãrit primele relatãri despre tragedia polonezilor, apoi am plecat la programul meu; pâna la 0rele serii. Simteam cã trebuie sã scriu despre fratii Kaczynski. Am un sentiment de vinovatie fatã de ei. Când erau amândoi  la putere, fãrã sã stiu nimic despre trecutul lor, am zis/ mi-am zis: nu-s nici polonezii mai breji decât noi; au doi conducatori nearãtosi, dar bãtzosi;  afacere politicã de familie, mai vizibilã decât la noi…La noi, in acei ani, era premier dl Tariceanu, iar presedintele nostru parcã avea/mai avea ceva carismã…Apoi am uitat de conducatorii polonezi…Mã rugam sã-i pot suporta pe ai nostri…Scriu acum, inainte de-a mai afla alte vesti oficiale. Nu citesc incã  nici de pe bloguri, nici n-o las pe sotie sã-mi povesteasca ce i-au scris cei cu care relationeazã  pe e-mail…S-a potrivit azi  sã citesc intr-o publicatie  religioasa: „Oamenii siguri pe ei sunt capabili sã faca anumite lucruri, chiar daca sunt singurii care fac acele lucruri.”  Apoi am gãsit ceva tot relevant despre acest fel de oameni: „Oamenii siguri pe ei vor permite si altora libertatea de-a fi altfel; sã ia si altii propriile lor decizii”. Fratii Kaczynski au fost siguri pe ei sub comunisti, siguri pe ei in fata marilor puteri din UE, siguri pe ei, mereu, in fata Rusiei…; crestini practicanti. 

Update preluare de la Roxana Iordache:

UPDATE. O veste minunată: Jaroslaw Kaczinsky nu a mai participat la călătorie. Trăieşte, din fericire şi va fi, probabil, viitorul preşedinte al Poloniei.

UPDATE 2. Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a dispus constituirea unei comisii de anchetă conduse de premierul Putin. Comisia vehiculează o nouă dată privind numărul victimelor: 132.

UPDATE 3. Hai să fim un popor frumos şi să mergem cu o floare şi o lumânare la Ambasada Poloniei! Cu toată dragostea.

UPDATE 4. Surse poloneze preluate de Antena 3 au relatat că Jaroslaw Kaczinsky a fost salvat de mama lui, în sensul că n-a mai plecat pentru a avea grijă de ea, fiind internată în spital.

UPDATE 5. Oraşele poloneze sunt pline de flori şi candele. Oamenii plâng pe străzi.

Posted in confidente, Politica | Etichetat: , , | 6 Comments »

Cafelele de altadata

Posted by daurel pe 9 aprilie 2010

Rãspund partial la leapsa primitã de la Cati Lupascu. Prin anii  ’70 lucram lânga Spitalul Nr. 9; eram gard in gard, iar profesorul Arsenie venea sã-si bea cafeaua cu directorul nostru,  generalul  de securitate Mazuru… De altfel, eram in bransa cu spitalul: fabricam aparatura medicala. Incã se mai gasea cafea naturalã, nu apãruse nechezolul; de fapt nechezolul disparuse dupã razboi; fusese inventat de nemti…Fiind in apropierea celebrului spital, eram cei mai buni din tara la bancuri cu nebunii; oricum, pe atunci nebunii erau/eram mai putini si mai simpatici…Dacã-mi voi aminti de vreun banc, il voi scrie la Cristian; are azi aceasta temã…Cam tot orasul se trezea la ora cinci; nu aveam  timp de  cafea  dimineata, acasa…; poate duminica…Pe drum spre servici cumpãram parizer, pâine si cafea proaspãt prajita; 50 de grame, in punga de hârtie…Tramvaiele miroseau a cafea si parizer (fãrã soia)… Pentru adevãrul istoric, trebuie sã spun cã intr-o zi cumpãram eu cafea, in alta zi colegul meu Doru, bãiat de preot din Moldova. Era, este, bãiat citit, dar mã enerva cã se scarpina des cu creionul in urechi; apoi curãta creionul cu hârtie…In ziua când nu cumpãram cafea, aveam sarcina s-o prepar. Deoarece era interzis sã preparãm cafele, ustensilele erau ascunse prin mobilier…Erau si controale pentru confiscarea fierbatoarelor, resourilor…Intr-o zi nu gãseam lingurita; cafeaua si zahãrul le turnasem direct din pungi, mãsurate  „la ochi”; l-am intrebat pe Doru, care m-a luminat: „n-am gãsit-o nici ieri, dar ia si amesteca cu creionul meu; asa am facut si eu ieri…”

Posted in confidente, glume reincalzite | Etichetat: , , , , | 11 Comments »

Trebuie sa scriu…

Posted by daurel pe 8 aprilie 2010

…din mai multe motive. Insã, mai multe multe motive nu-s mai puternice decât unul bine argumentat; nu stiu pe care l-as putea argumenta cel mai bine…Zic Zelist-ul, sã vãd cine mai are simtul umorului…Azi am cumpãrat ziarul la care scrie un blogger cu care corespondez. Mi-a plãcut si articolul politic al bloggerului, dar vreau sa fac trimiteri spre un interviu cu Marie-Rose Mociornita, aparut in acelasi ziar. Incerc sa dau si câteva extrase, dar articolul din EVZ de azi merita citit integral. Pentru siguranta citirii integrale, chiar dacã mã repet, mentionez si aici, dar si aici. Sã nu vã deruteze reclama de câteva secunde si faptul cã inceputul la cele trei linkuri va fi acelasi…Extrase:

Într-un alt interviu, Marie-Rose Mociorniţă aprecia că bărbaţii români mai au de învăţat la capitolul maniere. „Aş vrea să fie mai domni. Şi cred că ar trebui şi noi femeile să-i învăţăm sau chiar să le pretindem să fie mai domni. Şi pentru asta trebuie să învăţăm să fim şi noi mai doamne. Nu mă refer la statutul social. E vorba de o a atitudine personală”, mărturisea ea.

  • Marie-Rose Mociorniţă este nepoata lui Dumitru Mociorniţă, patronul fabricii de pielărie care îi purta numele şi cel care a pus bazele industriei româneşti organizate.
  • Tatăl ei, Ion Mociorniţă, fost avocat, a administrat afacerile până la venirea la putere a comuniştilor, când a fost arestat politic, iar averea familiei a fost confiscată.
  • În anii ’70, după eliberarea din închisoare a lui Ion Mociorniţă, Marie Rose şi mama sa, Rosette, au plecat în Canada. Uşa le-a fost deschisă de talentul pentru pictură a Rosettei Mociorniţă. Trei ani mai târziu, i se permitea şi lui Ion Mociorniţă să părăsească ţara.
  • Marie-Rose a revenit în România în anii ’90. Este divorţată şi are un fiu, Joseph, în vârstă de 25 de ani.
  • Marie-Rose a făcut, din pasiune, după cum ea însăşi declara într-un interviu, un curs de Istoria Religiilor, la Oxford.
  • A terminat apoi Facultatea de Marketing şi Comerţ la Londra şi face carieră în Relaţii Publice. A organizat evenimente, expoziţii, târguri, strângere de fonduri…
  • ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Joi, 08 Aprilie 2010. 202 comentarii, 20 voturi

Marie-Rose Mociorniţă: “Am o relaţie zbuciumată cu România”

Autor: Marinela Raţă

Zâmbetul ei este o propoziţie simplă. Marie Rose Mociorniţă te învaţă, fără cuvinte, lecţia modestiei. A rămas om, în ciuda a tot ce a trăit. Aceasta e mândria vieţii ei. Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu, l-ar ruga să o ierte că a lipsit de la întâlnirile cu El. Îşi divinizează, în acelaşi timp, părinţii. Sunt confesiuni pe care nepoata marelui industriaş, Dumitru Mociorniţă, le face într-un interviu, acordat în exclusivitate pentru EVZ, în a treia zi de Paşte.

“Nu Îl imaginez pe Dumnezeu, Îl simt”

Ce e credinţa pentru dvs? În ce credeţi?
În acest moment, credinţa este un concept foarte intim, pe care l-aş explica cu greu. Sunt convinsă că înţelese cu mintea inimii, toate cărţile sfinte din toate religiile conţin adevăruri mari. Înţelese cu mintea egoului pornesc războaie religioase şi inchiziţii. Drumul către ceva mai mult decât noi este pentru fiecare altul, dar cred că ar fi îngrozitor să trăieşti ca şi cum nu există nimic mai puternic pe lumea asta decât puterea motorului de la maşina ta sau contul din bancă. Asta ar fi groaznic, căci nu mai ai nicio speranţă atunci când trebuie să deschizi uşa unui miracol.

Reprezintă românii un popor de credincioşi în adevăratul sens al cuvântului? Vedem adesea la tv, pe la diferite sărbători, oameni care se împing, se îmbulzesc pentru o cană cu aghiasmă. Asta e credinţa?
Nu pot să judec credinţa nimănui, dar din ce în ce mai mult, rugăciunea devine pentru mine nu  o formaţie de cuvinte, ci mai degrabă felul în care trăiesc, ajut, simt. Cât despre îmbulzeala de la biserică este o altă formă de expresie a coregrafiei sociale de la noi. Se dau ramuri şi la catolici…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Şi ce i-aţi spune, astăzi, lui Dumnezeu dacă l-aţi întâlni?
L-aş ruga să mă ierte. El a fost întodeauna prezent, dar eu am lipsit de multe ori de la întâlnire.

Dar cum vi-L imaginaţi pe Dumnezeu?
Nu Îl imaginez, Îl simt.

Scriaţi la un moment dat că Dumnezeu vă iubeşte pentru că, de fiecare dată când aţi fost pe marginea prăpastiei, v-a apucat de guler şi v-a repus pe drumul drept. Păreţi o femeie puternică. Ce vă poate aduce pe marginea prăpastiei?
Ca toată lumea, oamenii dragi care dispar, grijile, timpul care trece. Dar spiritul învinge circumstanţele. Aşa rezistăm de mii de ani.

“Trăieşte clipa” nu înseamnă a fi lichea

Ce defecte aveţi? Cum vi le corectaţi?
Am multe defecte, dar de unul sunt pe cale să mă vindec şi asta va anula multe altele: iluzia perfecţionismului.

Documentându-mă pentru interviu, am constatat că discursurile dvs. sunt optimiste. Cum vă conservaţi calităţile în haosul în care trăim?
Prin materialul genetic de la parintii mei.  De aceea sunt atât de frustraţi parveniţii. Banii lor…

Posted in civilizatie, confidente | Etichetat: , , | 4 Comments »

Greutatea vrajitoarelor

Posted by daurel pe 8 aprilie 2010

In multe orase sunt muzee despre vrãjitorie. Toata lumea stie cazul vrãjitoarelor din Salem; daca nu, sunt informatii pe net…In România incã nu este un asemenea muzeu; deci, mai  putem cãdea sub vrajã…Constat cã, dupa 20 de ani, incepe sã se vorbeasca fãrã  incrâncenare despre comunism; probabil si datorita muzeului de la Sighet…Mi s-a povestit cã doua domnisoare, colege  de  servici in Olanda, se tot tachinau care-i mai purtãtoare de ghinion, care-i mai neagreata de societatea olandeza; câteodata se gratulau reciproc cu cuvântul „vrajitoare”…In expresia engleza…Conflictul a fost transat la muzeul vrãjitoarelor; probabil in Haarlem…Mi s-a povestit cã  femeile sunt  cântãrite  pe un aparat medieval. Este declaratã vrãjitoare femeia cu greutate mai micã; adicã cea mai slaba, mai suplã… Acum inteleg ceva mai mult despre pictura olandezã… PS. Nu stiu alte amanunte; astept completari si rectificari de la cititorii umblati prin lume…

Posted in civilizatie, confidente | Etichetat: , , , | 7 Comments »

Blogrollul preferat…

Posted by daurel pe 7 aprilie 2010

…de cãtre mine este in formatul vãzut prima datã pe blogul d-nei Lucia Verona.  Am fãcut trimitere directã, deoarece nu o am in blogroll; adicã nu-mi comenteazã postãrile; deocamdata…Când am inteles mecanismul, adicã dupã câteva luni, i-am cãutat  pe toti cei ce-mi aduc puncte in celebrul abac ce-si publica joia socotelile…Am avut parte de o lectie de rusine, rusinare…: eram trecut, cu ultima postare, pe vremea de dinainte de ultimele lustrãri, pe cel putin zece bloguri nefrecventate de cãtre mine…Apoi am mai descoperit vreo douã; ultimul, dar sper cã nu cel din urmã, este Cu Paul la taclale. Acest format  l-a ales si Crina Dunca la ultima cosmetizare (a blogului, bineinteles); o pomenesc in mod deosebit din motivele descrise in Declaratia autorului, postare gãsibila pe prima pagina a blogului meu, in bara de sus…Dacã stie cineva cum se face acest fel blogroll, il rog sã-mi spunã; nu rãmân dator; poate sã vã confirme chiar renumitul blogger,  trecut de mai multe ori in actualul meu blogroll…

Posted in Blogareala, confidente | Etichetat: , , , | 10 Comments »

Reabilitare

Posted by daurel pe 6 aprilie 2010

Imi place cuvântul din titlu, chiar mã amuzã. Se foloseste, cu mari sperante, de cãtre posesorii de apartamente la bloc. Toti asteptãm reabilitarea termicã pentru a beneficia si de termopane…Inclusiv la balcoan… Zicem cã le „reabilitam”, ca si cum ar fi fost cândva in regulã cu pierderile de cãldurã …In zona mea de interes,  reabilitarea termicã o va face primãria, aproape gratis; numai cã nu se stie când…Am abordat acest aspect pentru cititorii apolitici… Intentia principala de azi este sã vorbesc despre reabilitarea unor persoane; zic reabilitare in sensul ca le (re)recunosc abilitãtile. Intr-o vreme nu-l mai citeam pe dl Plesu; bineinteles, dumnealui n-a sesizat protestul meu, desi a durat câteva luni…De vreo doi ani,  nu mã mai interesa ce spune si scrie Dan Puric (actor, n. 1959, Buzãu); prea îi imita pe Nae Ionescu si Petre Tutea; prea insista pe ortodoxie,  ca  ceva superior altor  culte crestine…Exact nici nu stiu ce mã plictisea, deranja…L-am reascultat, intâmplãtor, duminicã seara…; inainte de filmul cu amiralul Kolceak, vãzut tot intâmplator…Mici surprize… S-a adeverit, din nou,  zicerea: nu cred in minuni, ci mã bazez pe ele…Ideea este cã,  Dan Puric a fost convingator in demonstratia lui privind legitimitatea si necesitatea monarhiei in  România actualã.  Zic si eu asta pe blog, si-mi dispar jumatate dintre cititori…Domnul Dan Puric s-a reabilitat; nu l-am reabilitat eu, ci s-a dovedit abil; mai are un adept: pe mine…; plus jumãtate dintre cititorii mei…Asta nu inseamnã cã-i voi cumpãra cãrtile…; nu merg atât de departe cu intimitãtile…

Posted in confidente, Mari romani, Politica | Etichetat: , , , , | 16 Comments »

Soarta destinului

Posted by daurel pe 5 aprilie 2010

De obicei ne gândim la  „forta destinului”…Adicã, destinul este fortat de cãtre intâmplari, de  sorti, de cum cad zarurile…Probabil, destinul  este influentat de cãtre principii…Principiile sunt date de catre religie…De Paste, s-au nimerit mai multe evenimente care mã determina sa abordez aceasta temã. Verisoara Marucãi Enescu, o venerabila vãduva, s-a anuntat inainte de Inviere cã se va caza la noi; avea planificata o cãlãtorie in Italia, dar s-a defectat ceva…Am mai clarificat niste destine, in cele câteva ore de discutii…Pe bloguri am citit, in aceasta ordine cronologica: o poveste de Cehov la Vania (cu un comentariu emotionant al lui Nea Costache) si o autobiografie reluata de Paul Gabor. Totul a culminat cu filmul AMIRALUL, duminica pe TVR. Am prins momentul cu o secventa pe Trans-Siberian. Mi-am amintit de nemaipomenitul destin a inginerului John Frank Stevens, care a facut cai ferate in SUA, apoi a terminat Canalul Panama, dupa esecul francezilor…Putina lume stie cã Stevens a scos la liman si  calea ferata Trans-Siberiana. Am cãutat pe internet despre inginerul cu destin fantastic…Tot pe internet am gãsit baza reala a filmului rusesc ADMIRAL (2008), deoarece am fost contrariat de numele amiralului Alexandru Kolceak, comandantul rezistentei anti-bolsevice intre 1917-1920; era un om profund religios, deci cu principii… Prea semãna cu un nume românesc… Eu stiam ca nobilii rusi au provenienta varega…Aveti dreptate: era moldovean, urmasul celebrului Ilias Colceag, fost pasa musulman, dar revenit la dreapta-credinta si innobilat de catre Romanovi…Ce sa mai zic? Recunosc: rusii sunt din ce in ce mai obiectivi in reconstituirea istoriei; romanii o mai lãlãie cu Rrãzvan Theodorescu…Doamna, care a venit la noi dupã Inviere, este rudã si cu istoricul amintit, dar nici ea nu mã citeste…Sãrbãtori luminate!

Update. Dând incã o raita pe bloguri, am gãsit poezia „La  Pasti” de Cosbuc…Este minunatã; sper sã fie in programa scolarã…

Posted in Blogareala, confidente | Etichetat: , , | 10 Comments »

Anul trecut de Pasti…

Posted by daurel pe 3 aprilie 2010

…am scris:

Asteptand

Scris de daurel pe aprilie 17, 2009

In traditia crestina, in toate cultele, pornind de la SPERANTA,  se creaza asteptari. Asteptari de mai bine. Probabil ca diferentele dintre cultele si  bisericile crestine  este tocmai modul cum decurge asteptarea. Stim  ca protestantii si neoprotestantii asteapta muncind, au mai putine sarbatori, mai putini sfinti, nici nu stiu daca postesc…Vreau sa povestesc intimplari din lungile posturi  ortodoxe si catolice din satele transilvane. Se postea obligatoriu miecurea si vinerea, cu cateva exceptii dupa marile posturi.  Multi posteau si lunea pentru sanatatea animalelor. Postul Craciunului parea rezonabil, mai ales pentru barbati. Se gusta mustul pana cand era bun de tras pentru iarna, dar se mai verifica si dupa tras…Tot in postul Craciunului se fierbea palinca; barbatii nu aveau incredere in aparate, se impunea s-o probeze, sa nu aiba gust de altceva…Se mâncau: dovleac copt, mere, prune uscate si magiun. Nu se plângea nimeni… Mai dificil era la taiatul porcului, cand nu puteau gusta preparatele! Totusi ieseau acceptabile, dupa cate-mi amintesc…Ani de zile am asistat la prepararea carnatilor, caltabosilor si tobei de catre unchiul Nutzu. Gusta preparatele fara sa le inghita. Le scuipa si-si clãtea gura. Pomana porcului era pentru copii.  Copiii nu posteau!  Postul se termina in noaptea de colind la ora 24. Postul Pastilor era cel mai dificil, atat pentru adulti, cat si pentru copii. Se gatea fasole, cartofi (ciorba, supa sau mancare scazuta colorata cu boia si ceapa prajita). Peste nu prea …; se gasea cateodata la cooperativa (bacanie)  hering sarat; era tocmai potrivit sa se consume dupa paharul zinic de palinca… Copiii mancau in plus lapte si un fel de iaurt, numit samatise. Mamaliga se prepara de doua ori pe zi. Pâinea de grâu era numai duminica; in restul zilelor era pâine din fãina de porumb;  o pâine  aspra ca smirghelul, numita impropriu mãlai. Copiii mâncau  adesea felii (scrijele) de pâine de mãlai uleiate si presarate cu putin zahar. Daca Pastile era mai spre vara, in post se preparau urzici, loboda, stevie…   Situatia alimentara descrisa a fost abandonata in anii de dupa 1960-1965, la aproape 20 de ani de la ultimul razboi. Remarc o anumita ciclitate: au urmat vreo 20 de ani relativ buni, pana prin 1980. Dupa 1980 pana prin 2000, alti 20 de ani, au fost grei pentru tarani, desi intre timp s-a petrecut o revolutie. Revin la anii anteriori colectivizarii, dar nu inainte de-a mentiona faptul ca:  ANII BUNI, DE DUPA 1960, NU SE DATOREAZA COLECTIVIZARII, CI INDUSTRIALIZARII, FACUTE PE DOLARI IMPRUMUTATI.  RAMBURSAREA IMPRUMUTULUI, INCEPAND  CU 1980,  A  ADUS  TARANIMEA  INTR-O STARE  JALNICA, STARE DIN CARE  NU A IESIT INCA! Revin la obiceiuri. Deci, copiii nu posteau. Carnea de porc se terminata cu mult inaintea Postului Mare;  gaini nu se taiau, erau pastrate sa faca oua; oua pentru  pus sub closca. Totusi, in podul casei, mai la racoare, se gaseau afumaturile, magiunul (silvoitza),  nuci si seminte de floarea soarelui. Dintre afumaturi, slanina era la discretie, devenind, alaturi de magiun, aliment de avarie  ( ” mananca si tu niste silvoita sau  clisa cu ceapa”). Toata lumea stia ca sunca si cel putin un carnat indoit in doua, trebuie musai pastrate pentru cosul de Pasti. Ca sa nu te faci de râs in Ziua de Pasti.  Sfintirea pãstilor, oualor, cârnatilor, suncii, vinului si mielului se  face ziua, duminica devreme, dupa slujba de Pasti, cu cosurile familiilor insiruite frumos in curtea bisericii, ca la concurs. Se povesteste cã unei   mame i s-a facut milã de copii in timpul postului si le-a tot dat câte o bucãtica de cârnat; mereu le spunea sã nu mai ceara cã, se vor face de râs la Pasti. Pentru ziua de Pasti, femeii ii rãmase cam o palma de cârnat; de o parte si alta a indoiturii… Nici nu avea unde sã se imprumute, toata lumea avea strictul necesar. Femeia, s-a descurcat ca tot românu’: a asezat cârnatul in cosul cu pãsti lânga sticla cu vin; lungimea cârnatului pãrea a se pierde de-a lungul sticlei… Totul parea in regula. Cosul a fost asezat alaturi de celelalte cosuri, in curtea bisericii, pentru sfintire. Copiii nu stateau lânga cosuri, ci urmãreau bubuiturile puscoacelor… Ca din pamant, a venit unul din fiii femeii si a intrebat:  ”mama, unde-i cãrnatul nost’ ?” Fara a mai astepta rãspunsul, copilul a luat din cos capatul de carnat  si l-a prezentat multimii: “AISTA-I CÂRNATUL  NOST ’ !

Acest articol a fost publicat pe aprilie 17, 2009 la 9:44 pm şi e postată la Cultura, Ganduri, istoria Romaniei.

Posted in confidente, religie | Etichetat: , , | 10 Comments »