Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Revolutia mea

Posted by daurel pe 19 Decembrie 2009

(Am îngenuncheat la fiecare biserică)

În 1989 lucram, de vreo opt ani, la o firma bucureşteană producătoare de componente pentru armată, deci era o supraveghere deosebită a salariaţilor. Locuiam într-un bloc pe aceeaşi stradă cu fabrica, în apropiere de actualul complex sportiv  »Lia Manoliu ». Dacă nu mă turnau colegii, cu portarii nu erau probleme: ieşeam de doua- trei ori pe zi să fac cumpărături, să supraveghez copiii, să gospodăresc…În decembrie, înainte de revolta de la Timişoara, mai speram ca Ceauşescu să demisioneze în favoarea fiului său,  Nicu ; sau să fie o lovitură de palat, cum se rezolvase cu alţi  lideri comunişti antireformişti. Nu credeam că se va ajunge la violenţă…Despre Timişoara ştiam numai ceea ce s-a spus oficial, deci la cateva zile dupa evenimente. În zona mea era bruiere radio,  deci nu recepţionam posturi străine. Aşteptam să mă informez despre mersul politicii cu ocazia sărbătorilor de iarnă, când mă vizitau naşii: antropologul Cantemir Rişcuţia cu soţia, Ina, care frecventau cercurile vechii aristocraţii.

În fabrică, cel puţin în biroul unde eram, nu se  discuta politică. Eram intr-un  compartiment auxiliar, de implementare a procedurilor de asigurarea calităţii, ne documentam la alte firme ce şi cum trebuie făcut. Deşi umblam mult prin Bucureşti, n-am auzit discuţii despre  revolta timişorenilor. În birou  eram doi ingineri civili şi doi ingineri militari, ofiţeri activi cu probleme la dosar, detaşaţi in industrie : col. Voicilă si cpt. Vlada. Mai erau vreo şase tehnicieni, protejaţi de nu stiu cine. Toţi eram membri de partid. Despre intrarea mea în partid  este o discuţie ce ar merita un articol separat… Nu discutam politică, dar nici nu-l lăuda nimeni pe Ceauşescu. Pe 19 sau 20 decembrie am fost convocaţi la Gărzile patriotice şi  asezaţi in careu in curtea fabricii ; inclusiv colegii mei, ofiţerii amintiţi. Ni s-a spus că trebuie sa luptăm cu elemente turbulente si vom fi inarmaţi cu cozi de lopată. După cateva ore, ni s-a comunicat că nu vom fi in uniformă, ci in ţinuta civila. Au fost stabilite metode de alarmare  la domiciliu, pentru diferite cartiere. Col. Voicilă si cpt. Vlada au părăsit ostentativ careul  afirmand că nu se lasă umiliţi să lupte inarmaţi cu cozi de lopată, contra unui inamic nedefinit… Abia atunci, pe 19 sau 20 decembrie,  ajungand in birou, ofiterii mi-au relatat  despre mortii de la Timişoara. N-am mai fost convocat  să lupt cu gărzile, dar am fost instruit pentru participarea la  mitingul de pe 21 decembrie, in Piaţa Palatului. In dimineaţa de 21 decembrie, intr-un mod stupid, acasă, m-am rănit superficial la frunte. Am fost scutit de prezenţa la mitingul unde a fost huiduit Ceauşescu, dar am rămas la muncă. Pe la pranz s-au intors cei trimisi la miting. Au povestit, inspăimantaţi, că va fi vărsare de sange, deoarece unii protesteaza  la Universitate, langa statuia lui Mihai Viteazul. Ulterior  am aflat că, dintre cei 200 de colegi, doar studentul seralist Istrate a rămas in grupul de protestatari de la Universitate. Seara, soţia mi-a povestit plîngînd,  că grupul de la statuie, format din tineri si copii, este incercuit, că nu se permite altor persoane să li se alăture şi se micşorează continuu, deoarece sunt insfăcaţi unul câte unul. Când soţia  şi-a arătat indignarea că nu se alatură şi  oamenii maturi, m-am hotărât sa plec in centru. Am fost oprit de soţie şi fiice, care au izbucnit, toate trei,  in plâns. Programul la televizor s-a incheiat, ca de obicei, la ora 22. La radio era muzică simfonică, parcă de doliu. Nu existau telefoane mobile, iar telefoanele cu fir se ştia că sunt ascultate. Nu aveam autoturism, dar ştiu că cei ce aveau nu riscau să se deplaseze, în aceste zile, decat însoţiţi de un copil sau un  bătran ; dacă erau întrebaţi puteau pretexta că este o urgenţă medicală. Oricum, atunci, autoturismele erau considerate foarte valoroase, nimeni nu-şi permitea să-şi rişte asemenea investiţie… Livrarea autoturismelor se facea la mai mult de cinci ani de la achitarea avansului.  În noaptea de 21 / 22 decembrie m-am culcat pe la ora 23 şi chiar am dormit. Nu m-am rugat, dar soacra, sosită în acea seară de la Alba Iulia, s-a rugat ;  pentru prima dată in faţa noastră…Era noaptea baricadei de la Intercontinental, unde s-au mutat revoluţionarii,  strategic, inspiraţi sau sfatuiti,  in bliţurile ziariştilor străini. Pe 22 decembrie a fost printre puţinele zile în care n-am intârziat la servici. Cam jumătate, din cei peste 2000  de angajaţi, erau în curte. O parte dintre ei au fost încuiati  de către sefi, vreo doua ore, în secţii. Pe la ora 9 studentul Istrate s-a caţărat, pe o clădire şi a sfâsiat o lozinca cu Ceauşescu. Unii l-au aplaudat, altii au reintrat infricoşaţi in cladiri… Istrate ne-a comunicat, calm, că la Intercontinental au fost omorţi  tineri, ca sunt mulţi  arestaţi şi acum sunt bătuţi la secţiile de miliţie. Ne-a mai spus,  că,  alte fabrici s-au încolonat si pleacă spre centru; deci,  ar fi  bine să plecăm si noi. În acest moment au intervenit secretarii de partid si ne-au vorbit, cu glas patern, că nu este recomandat sa ieşim din fabrică. Au fost huiduiţi si au dispărut. A dispărut si studentul Istrate. Cineva mi-a spus că ne-a calificat « părinţi laşi, denaturaţi ». Circa o sută de inşi ne-am hotărat să ieşim incolonaţi si sa mergem in   centru Capitalei. Portarii n-au vrut să deschida poarta. Am ieşit ca oile la strungă, pe usa de control corporal.  Cred că am fost număraţi de catre cei rămasi şi cei ce se adunaseră în faţa marii intreprinderi. Când ne-am incolonat , în stradă, eram numai vreo 20 de speriaţi. Ne-am prins strâns de braţ, cate 3-4  şi am pornit. Eram încadrat de cpt.Vlada si col. Voicilă…Nu mai verific ce ora era, dar ştiu că, o vecină, d-na profesoară Crăciun, a strigat din balconul blocului : « Domnu’ Dunca! Acum a dat la radio că s-a sinucis generalul Milea ! ». Ofiţerii mei s-au infiorat, dar am hotărât să continuăm. In  B-dul Muncii, actual Basarabiei, ne-am uitat în dreapta spre uzinele Faur, Republica, 23 August… Am întrebat trecătorii dacă au văzut coloane. Nu văzuseră. Am plecat mai departe, mai apropiaţi unii de alţii. De pe trotuare ni se striga : »Bravo IOR-ul ! ». Noi răspundeam : »Veniţi cu noi ! ». Nu ni s-a ataşat nimeni… Cei curajoşi erau deja în centru. La biserica din Bariera Vergului ofiţerii Vlada si Voicila au îngenuncheat. Am îngenuncheat toţi. Mi-am reamintit Tatăl Nostru, dupa vreo 25 de ani de rătăciri. Până să ajungem la urmatoarea biserică, am fost survolaţi de un elicopter care impraştia fluturaşi cu îndemnuri să ne întoarcem la locurile noastre de muncă. Când am ajuns la Foişorul de Foc am intâlnit oameni bucuroşi. Veneau din centru. « Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe Comitetul Central ! ». Am plâns si ne-am imbrăţişat. Am constatat că este o zi cu un Soare incredibil si lumină plăcută. Am ajuns în pas vioi in Piaţa Palatului. Copiii străzii, care existau si pe vremea comunismului, puneau flori pe tancuri. M-am pierdut de colegi, am vorbit cu necunoscuţi  vreo jumatate de oră ; apoi m-am grăbit spre casă, să mă bucur cu familia. Desigur că, am auzit chemările unora că trebuie să mergem la televiziune, dar atunci nu mi s-a părut important. Magia a durat până spre seară, când au început împuscăturile. Nu mai conta: descoperisem, redescoperisem religia. Peste o lună, în mod firesc pentru un ins creştin, am inţeles ce vrea  Corneliu Coposu pentru Romania. Ultimii 20 de ani? In 1991, prin vară, mi-am dat demisia de la IOR; de atunci mă simt si mai liber, dar n-am părăsit  ţara nici pentru o, deja banală, excursie. Zic, precum fiica mea cea mică, Alexandra, în copilărie: «  nu plec (la culcare) ; poate se mai intamplă ceva interesant, eu nu particip, iar Irina nu-mi povesteste… ».

Anunțuri

27 Răspunsuri to “Revolutia mea”

  1. Geocer said

    Emotionanta marturie, Daurel !

  2. Gina said

    Am retrait , cu ochii sufletului, senzatia de atunci-cand am ingenuncheat, am facut-o,pentru ca asta am simtit ca trebuie sa fac.
    Va multumesc!

  3. stranum53 said

    postarea este nemaipomenită.

    îmi amintesc şi eu de ziua respectivă, cum îmi amintesc şi de ziua anterioară, cu mittingul eşuat şi penibila declaraţie a dictatorului de la TVR. în Bistriţa, încă mai persistau urmele vizitei de lucru din noiembrie 1989. eram în casă şi dimineaţa, undeva în jur de ora 10, am văzut din balcon o coloană de demonstranţi pe bulevard. moment în care unchiul meu ne-a luat pe mine şi pe surorile mele şi ne-a scos, prevăzător, din oraş. când ne-am întors, cuplul fugise şi toată ţara stătea la TV.

    în ziua de Crăciun, unul din colegii de serviciu al părinţilor a venit la noi, ca să vadă procesul şi execuţia lui Ceauşescu. îmi amintesc de asta deoarece a fost pentru prima dată când am văzut ce înseamnă cu adevărat ura viscerală şi atunci am avut primele semne de întrebare vis-a-vis de societatea noastră.

    numai câteva săptămâni mai târziu – în ultimele zile din ianuarie 1990 – eram în Piaţa Revoluţiei şi vedeam clădirile arse şi urmele de gloanţe.

  4. sebra said

    Acele zile vor fi mereu în aminitirea noastră.
    Bine spunea Alexandra :)…şi povestită nu e ca şi văzută sau trăită.

  5. dar Istrate …
    Stiti care e situatia lui actuala ?

  6. cenanca said

    Emotionant!M-ati facut sa pling si sa-mi aduc aminte cu cita inconstienta am plecat spre fabrica in dimineata zilei de 23 decembrie,dupa ora 4,chemata de secretarul de partid pentru ca aveam cheile de la materialele de propaganda,si pe deasupra mea vedeam trecind dinspre cimitirul orasului,spre zona industriala niste lumini si un zgomot mai ciudat.Erau trasoare?Stiu ca barbatii de la poarta fabricii au inceput sa urle la mine ce caut acolo…..din materialele de propaganda s-a facut un foc de tabara urias,s-au spart tablouri….

    In 1995,sotului meu i s-a oferit loc de munca in Italia.Eu am refuzat categorit….am sperat….am sperat…..si ca sa pot sa-mi ajut copiii…am plecat mai departe de casa,dar cu 10 ani mai batrani…

    Cite sperante spulberate in acesti 20 de ani!

  7. cenanca said

    Cred ca intelegeti ce am vrut sa spun in comentariul anterior.Oboseala isi spune cuvintul. Maine avem Party de Craciun.Bineinteles ca mi s-a cerut sa pregatesc sarmale,cozonaci,salata beauf,oua umplute si”NUMAI” doua prajituri…pe linga munca zilnica…
    Sa auzim numai de bine!

  8. Lady A said

    @Daurel. Am retrait, cand am citit postarea, emotia, starea de surescitare si entuziasmul acelor zile.

  9. daurel said

    @Geocer. Era pregatita s-o publice dna Lucia Verona intr-o carte de marturisiri sub titlul „10 zile care au schimbat Romania”…

  10. daurel said

    @Gina. Au fost niste zile greu de povestit…Ca orice minune!

  11. daurel said

    @Stranum 53 solidaritatea a durat cateva ore…

  12. daurel said

    @Strongvaleriana, n-am mai auzit de Istrate; pentru mine este omul curajos…N-as vrea sa aflu ca a abdicat…

  13. daurel said

    @Cenanca. Sa va dea Domnul rabdare, putere si tot ce va doriti!

  14. daurel said

    @Sebra, stiti cat de greu si riscant este redarea trairilor.

  15. daurel said

    @Lady,ma bucur ca am reusit…Multumesc.

  16. lucia said

  17. daurel said

    @Lucia, Pittis era un intelectual adevarat, dintr-o familie de intelectuali, deci rasat…Era si crestin, stia mai multe despre sfarsit…Sigur, sfarsitul nu-i aici! P.S. Nu stiam de Viorica Lungu prea multe in ultimii 30 de ani.Stiam ca a divortat, cred ca nu avea copii, si-a facut o situatie, tot buna, dupa ’89 in Baia Mare…Corect? Era mai in varsta decat mine cu vreo 5 ani, dar avea o sora cam de varsta mea, asa ca mergeam cu colindul la familia Groza; erau cei mai bogati dinte noii imbogatiti sub comunism. Acolo am mancat prima data banane…Este mica lumea!

  18. Emotionante amintirile tale.
    La noi a fost mai liniste. Zvonuri, ca ar veni soldatii de la regimentul de Jandarmerie din apropiere, care nu s-au concretizat însa niciodata. Nu am fost tare curajosi pe la noi…
    Poate doar bucuria cu care am sarbatorit vestea, împreuna cu mama prietenei mele, fugita în Ungaria, cu doi ani înainte.

  19. lucia said

    Ingrozitor de mica.

  20. cristian said

    impresionant; am vrut sa scriu si eu despre experienta mea; o voi face maine; se mai stie ceva despre Istrate?

  21. camelia said

    buna ziua,

    Tatal meu a lucrat la IOR si dupa noaptea de 21 decembrie 1989 nu a mai venit acelasi om acasa. Daca ati cunoscut un domn pe nume : Ion Ion astept un mesaj.

  22. daurel said

    @Camelia.Multumesc pentru vizita. Am lucrat in proiectare-cercetare. Ion Ion pe care l-am cunoscut a plecat sa lucreze la o statie meteo in Carpati…

  23. camelia said

    Tatal meu a fost tehnician la IOR2 o perioada si in 1989 strungar la IOR1.Nu stiu prea multe lucruri, dar a incerc sa aflu mai multe lucruri. A incercat sa faca si cursuri de metrou. El lucra schimbul 1 dar in singura de 21 a fost schimbul 2 singura data.

  24. CARMEN said

    Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti aceia care nevinovati au cazut prada gloantelor în decembrie ’89, visând la o lume corecta si mai buna!

  25. Adrian SM said

    Eu lucram la o cooperativă meşteşugărească acu 21 de ani. În pauza de masă se mai discuta una alta. S-au găsit unii care să facă mişto mai subtil de nea Nicu: da ce bine arată la televizor… La care tipul pe care-l ştiam de turnător la securitate a zis: da, aşa e, da îmbălsămat ce bine ar arăta… 🙂 A fost semnalul că ceva se schimbă.

  26. Diana said

    Emotionant…
    Nici azi nu am curaj sa inchid ochii si sa imi amintesc, in amanunt, acele zile… Un prieten era student la Timisoara atunci; ii placea sa fotografieze si o facea bine – atat de bine incat a ajuns in puscarie in acele zile si a simtit pe pielea lui ce am auzit ca au patit cei inchisi in acele zile nebune…
    Sora mea lucra atunci la CEC Basarab („blindatele” huruiau prin fatza agentiei); cu sotul ei si cativa amici au plecat spre Universitate si i-au luat la ochi… cine stie cine?! S-au adapostit in cimitirul unei biserici (biserica fiind incuiata) – piatra funerara care a ferit-o pe sora mea avea scris numele „Emanuel” (ea zice ca un mort i-a salvat viata) 🙂

  27. daurel said

    @Diana,
    Recunosc, m-am lasat manipulat aproape toata luna ianuarie 1990. Cam toata luna am pazit IOR-ul si cartierul; n-am fost aproape deloc in centru, la Televiziune, la statiile de metrou…
    Dupa cum am spus si spun mereu, in acea perioada am inteles ca Ion Ratiu si Corneliu Coposu au dreptate. Incepand din aprilie-mai am participat la toate mitingurile girate de ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: