Confruntarea

Mi se parea ciudat cuvântul, in contextul folosit,  asa ca am cautat sensul. Dintr-un  dictionar de sinonime am  aflat ca ar fi comparare; m-am declarat multumit si mi-am vazut de treaba. Ca in unele romane , unde te apuca disperarea cum se sare de la una la alta, mi s-a facut o conexiune cu piesa/filmul 12 oameni furiosi ( gasiti totul despre acest titlu pe internet).  Avand cateva cuvinte cheie, am pus de un articol;  articol despre un posibil mecanism de a alege cine este bun de presedinte.  O cunostinta, cu multi medici in familie, mi-a spus ca va vota cu Doctorul. Vecinii mei, care au lucrat la ambasade pe vremea comunistilor, il admira pe Geoana, deoarece are comportament manierat. Multi oameni in vârsta nu vor sa voteze cu Antonescu; cica ar fi necopt, cam neserios…; probabil cã-l judeca folosind mãsura aplicata in aprecierea  fiilor lor; n-as spune ca este vorba de ura…Poate este invidie si frustrare.

Un punct de vedere

“Poate unele scoli au desfiintat ideea de câstigatori si invinsi, dar in  viatã nu este asa. Viata nu se imparte in semestre scolare; nu ai vacante de varã; angajatorii nu sunt interesati sã te ajute sã te regãsesti. Te regãsesti, dacã te regãsesti, in timpul tãu liber.” Am citat câteva  dintre conceptiile lui Bill Gates. Desi se exprimã cam greoi, ca orice inginer, prin aceste axiome  miliardarul, cu merite deocamdata necontestate,  incearca sã-i pregateascã  pe tineri pentru o viata americana. In nici una dintre  judecatile ale americanului, aceste si altele cunoscute de mine, nu se aminteste nimic despre recompense, profit, distractie… Cred cã a surprins  esenta  muncii in capitalismul pur. Eu am cunoscut comunismul pur. Era o majoritate care invinsese sistemul comunist. Mai mult de jumatate se adaptasera, ii pãcãleau pe conducatori. Romanii descoperisera secretul. Cel ce avea taria, poate flerul, poate inteligenta de-a   nu-si contrazice seful, traia binefacerile utopiei muncii dupa capacitatea personala si platii/rasplatiti dupa necesitatile familiei. Sefii stiau situatia  familiala  fiecarui subaltern…Santajul nu era insinuat, ci practicat oficial…Ca sã mã fac inteles, voi da un exemplu: era ca in partidul presedintelui Bãsescu!  Sau cum era (poate mai este!) in partidul lui Iliescu.

Avatarele ne pot transforma in sociopati

“Desi sunt adesea privite ca  niste caracteristici amuzate si inocente ale tehnologiei digitale, autoportretizarile sau avatarele dintr-un mediu virtual le pot afecta acestora psihicul” se afirma intr-un articol publicat de  “Descopera” : (http://www.descopera.ro/dnews/5108517-avatarele-ne-pot-transforma-in-sociopati/) P.S. Am cãutat pe internet avatar si   sociopat. Avatarul meu este reprezentat de cei doi caini negri, care par ca mã pãrãsesc…

Bataia de joc

Mi-am revãzut la televizor scoala, fosta scoala, azi o ruina. Ar fi o postare cât un roman, dar eu, de câteva zile mã concentrez pe esente, pe PA-uri. Sã vedem ce iese…  În anii ‘60, scoala satului era in castelul nobilului local. Trecusera vreo 20 de ani de la nationalizare, dar inca se vedea bun-gustul nobiliar. Singurul mobilier salvat era in cancelarie . In cancelarie parchetul nu era dat cu motorina, ca in salile de clasa,  ci cu ceara, marca “VAX”. Castel, castel, dar WC-urile elevilor erau tot in curte, respectiv in parcul imens; WC-uri de socializare, din scanduri rare, si cu atmosfera controlata…Pentru singurul WC functional din castel, profesorii trebuiau sa ceara cheia de la tovarasul director. Aripa castelului cu turnul, buduarul si baia erau inca de atunci nefolosite; erau locuri de joaca, de exersare a distrugerii. N-am mai vazut niciodata o baie mai mare si mai elaborata. In baie ne chinuiam sa scoatem faianta de pe pereti pentru a o folosi ca suport pentru ghivecele cu flori, pentru paharul de la fantana… Faianta pe tavan era cea mai frumoasa, dar randamentul de scoatere era una din zece. Acum , multi nu cred cã, era faianta si pe tavan…Imi amintesc perfect cum am pus teancuri de carti  legate in piele, ca sa ajungem la tavan.Patru ani am admirat, in lungile ore de clasa, desenul parchetului innegrit de motorina, stucaturile  tavanelor, vitraliile si cremoanele ferestrelor, feroneriile aurite. Cineva le vazuse in Viena, le-a achitat, le-a asteptat cu nerabdare, le-a mangaiat cu drag…Apoi au venit altii si au dat cu motorina si vopsea  “DUCO”… Am fost, inca vreo zece ani,  in scoli cu linoleu si vopsea de ulei. Cand  “mi s-a dat”  garsoniera eram deja obisnuit cu ambientul standard, deci n-am avut surprize de trecere de nivel. Dupa niste ani,  la trei camere, intr-un bloc mai vechi, am beneficiat de parchet. Parchet dat deja cu motorina…Mi-e martor frate-meu Vasile, pe atunci student, ca am incercat sa-l lustruiesc. Am pus si oglinzi pe pereti si pe unele usi. Apoi m-am mutat… Inca dinaite de ‘89 m-am hotarat sã nu ma leg sentimental de case si continutul caselor, sã nu personalizez locuinta. Mai precis, mai clar:   caut sã nu oblig urmasii sa locuiasca in visul meu.  Evit, cât pot,  sa fac modificãri, modernizari, dotãri. Nu-mi va aprecia nimeni capriciile, extravagantele, fanteziile…As vrea sã clarific, cât mai curând, inventarul mobil:  cãrti, tablouri, icoane, servicii de masa…;  mi-e foarte clar cã, cea mai mare parte  au valoare numai pentru mine si pentru sotie…  Poate gândesc astfel,  deoarece  am vazut marile demolari, am fost detasat de la slujba sã ajutam, ca salahori,  la demolari; parcã asistam la zeci, sute de piese de teatru ce se terminau simultan, dar fara sa traga cineva  cortinele…Multi recuperau ultimele lucruri in paralel cu demolarea; erau sobe din faianta, vitralii, glasvande cu cristal…Poate mã determinã si faptul cã, din gospodaria pãrinteasca, din satul cu castelul, nici unul dintre frati  n-am putut pãstra lucruri; ne bucurãm cã mai avem locul…Locul nostru…  Povestile nu s-au terminat… Multi mostenitori de case si terenuri nationalizate se mai zbat sa-si recupereze averea. Am toata admiratia pentru ei; eu consider cã executa un testament moral, lãsat de parintii lor; au de dus mai departe ceva…De multe ori o mare povara.

Capcane didactice

Am zis capcane, deoarece, zilnic intra cineva pe  blog, folosind acest termen de cautare. In final, voi  scrie ceva si despre capcane…In postarea de ieri voiam sa iasa un PA, dar  a fost BA!  A fost o bâlbã arhiscurta. Cred cã stiu unde am gresit.  PA-ul a fost prea concret, am facut refeririri ocupationale: dascãli si scolari. Eu voiam sa reiasa relatia, inedita pentru mine, dintre plictiseala si resentimente; am ajuns la relatia profesor-elev, si mi-am prins urechile…Deci o regula a PA-urilor ar fi sa nu se refere la categorii sociale. Asta imi aminteste de ce-mi povestea sora-mea, profesoara de româna: un profesor, la lectia de gramatica, a dat exemplul de folosire, dar mai ales de ortografie, a  prepozitiei  ”pe“ , pronuntata si  scrisa de copii  “pã“. Elevii au scris de mai multe ori ” papagalul este pe colivie”. La final, când clasa a fost  intrebatã despre ce au invatat, copiii au rãspuns in cor: “despre papagaaal !”  Acum,  capcane didactice:  Cum este corect? Pene de vulpe pe caciulã sau la caciulã?  Mai stiu, de la cumnatul, fost dascãl de matematicã,  capcana:  3 x 3,   face sase sau sese ?

Ar putea fi un PA ?

Îi iertãm adesea pe cei care ne plictisesc, dar nu le putem acorda iertare celor pe care-i plictisim noi, a cugetat Francois de La Rochefoucauld. Dacã voiam sã mã dau rotund, puteam sã povestesc cugetarea, dupa cum urmeazã: “Profesorul suporta cu stoicism acreala si sastisirea tinerilor, pe durata unui an. Cateodata, când isi termina discursul inainte de-a suna de pauza, strecura câte o amenintare voalata, de genul: ’cine râde la urmã râde singur’ . Astepta examenele ca pe o sãrbãtoare. Ca pe o dubla sãrbãtoare; avea ocazia sã se rãzbune atât pe tineri, cât si pe colegii care incercau sa intervinã pentru vreo loazã.” P.S. Pentru amãnunte privind proza arhiscurta (PA) se pot accesa : (Http://calinhera.wordpress.com/de-doua-ori-cate-500-de-semne-despre-pa/) si (http://www.alvalia.ro/blog/?=1205)

Raku Raku Pasokon

Am citit, in urma cu vreo doua zile,  cã sunt 6. ooo.000 de englezi, pensionari, care nu se  folosesc de calculator pe motiv li se pare complicat. Responsabilii de la Londra au promis cã vor scoate un calculator simplu, cu sase butoane, pentru sase aplicatii de interes: internet, e-mail, jocuri, comenzi  de produse…chestii …Azi am recãutat informatia pe MEDIAFAX, dar n-am mai gasit-o; am gasit insa, prin mijloace specifice, o stire asemãnãtoare sosita din Japonia, de la Kyodo News. Daca tastati pe cautare cuvintele din titlu, ajungeti la stirea completa. Ce m-a socat a fost starea deplorabila a batranilor japonezi storsi de capitalism: numai 60 % dintre pensionarii japonezi folosesc calculator, restul de 40 %  stau tristi si tânjesc  dupa aceasta jucãrie…Acum li s-a promis cã va apare un calculator usor, cu cinci aplicatii, cu butoane colorate, special pentru batranii care n-au mai umblat cu laptopuri. Cred ca este un fel de concurenta intre cele doua imperii aflate pe marginea prapastiei…Poate sunt in campanie de alegere de alti imparati, iar bãtrânii sunt manipulati…P.S. Titlul s-ar  traduce: computer usor;   este un laptop.

Nu stiu / nu votez/ nu ma intereseaza

Fata de media ultimelor zile, mi s-au dublat cititorii si mi s-au injumatatit comentatorii. Nu stiu din ce cauza…Am doar niste banuieli: am dat titluri si/sau etichete de mare cautare; internautii au ajuns pe blog, dar nu au citit postarile; astfel, suma cititorilor este  trei patrimi din numarul celor ce au accesat blogul. Lipsa comentariilor imi aminteste de un banc de pe vremea crizei comunismului. Asadar: un om, cu o sacosa goala in mana, statea rezemat lânga usa unei alimentare. Dupa el s-au mai asezat, in zece minute, inca vreo câteva zeci de cetateni. Unul dintre ultimii sositi a intrebat,  ”ce se dã?”. Cei din jur au ridicat din umeri. Cetateanul curios si-a lasat  sacosa de piata pe trotuar, ca dovada ca are rând, si a mers la primul din coada si a repetat intrebarea. Deja, primul din coada nu mai sta rezemat, parea chiar bine dispus, si a rãspuns politicos: “nu stiu ce se da!”. Curiosul nu s-a lasat: “atunci de ce sta lumea asta la coada?”.   “Nu stiu. Mie mi se facuse rãu si m-am odihnit nitel, dar acum ca sunt primul la coada , mã simt mult mai bine…”

 

Revista blogurilor

Uneori urmaresc emisiunea lui Mircea Badea. Mai sunt si alte posturi tv, dar tot mai putine, care fac revista presei. L-am amintit pe omul de la Antena 3, deoarece a afirmat cã are blog, deci este din bransa…Se pare cã, nici n-are importanta dacã jurnalistii sunt lãudati sau criticati; important este sa fie pomeniti…Aceleasi astepãri existã si între bloggeri. Cu câteva luni in urmã, înainte de zavera politico-economica, am avut bucuria sã  fiu mentionat in articole cu link-uri ingenioase, de catre timisoreanul  Ioan Usca, Vania, apoi de catre I.O. Flavius din Brasov. De o vreme are  preocupari asemanatoare si Zamfir Turdeanu’ , dar limitat la concitadini…Elegant ar fi,  sã dau link-uri spre blogurile enumerate; nu-mi reusesc intodeauna si ar fi pacat sa-mi  pun cititorii pe drumuri; personalitatile se gasesc pe blogroll-ul meu. Interesant este cã, bloggerii bucuresteni nu se prea ostenesc cu promovarea  reusitelor bloggeristice…Asa era si pe vremea comunistilor:  provincia venea cu cadouri in Capitala, dar plecau cu traista goala…

Dincolo de politica

Am incurcat câteva cercuri de bloggeri promitând sã scriu povesti pe teme date. N-am reusit din cauza nestiintei mele privind link-urile si alte chestii tehnice. As fi putut adauga vreo zece adrese pe blogroll…Mi-am cerut atunci scuze, poate m-au boscorodit, dar cel putin o persoana m-a inteles si constat cã mã citeste, mã comenteaza, deci mã ajuta. Este vorba de o doamna din Baia Mare, care  munceste in Spania. Citesc cu surprindere articolele dumneaei, scrise dintr-o rãsuflare, dar pline de viata si atmosfera. Scrie in egala masura despre Spania, Italia si Maramures. Ceea ce-i deosebit in abordarea temelor delicate este exemplificarea cu evenimente din experienta personala.  Fiind o persoana curajoasa, are si experiente pe mãsura…Cineva poate spune cã este un caz particular, insa eu, care  m-am nãscut si am locuit peste doua decenii la 30 km de Baia Mare, vã asigur cã astfel de caractere sunt frecvente in zona. Desigur, talentul si stilul sunt proprii Doamnei Giulia Szavo. Am incercat si eu tema convietuirii etnice, multiculturale; nu-mi place cum mi-a iesit, deci nici nu  mentionez postarea mea, ci va recomand sa incepeti cu un articol mai vechi al bãimãrencei, apoi mai vedeti, mai vorbim… (http://giuliaszavo.blogspot.com/search/label/atitudini)